New MMSA spank logo

Cît costa un pariu cîstigat

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 14 Mar 2010


Lui Emlyn Morgan, aceastã amintire
a unei vancanțe de demult
(autorul)

****

Dupã o idee de Ion Creangã

Vara, izlazul devenea locul de întîlnire preferat al bãietilor din sat. Bineînteles, cînd nu erau treaburi în gospodãrie, cînd nu trebuiau sã-i ajute pe cei mari la cosit, sus în munte, la adunat si fãcut cãpitele de fîn, ori sã strîngã uscãturi din pãdure si sã le aducã acasã cocotati deasupra carului tras de boi. Chiar si atunci, duceau vacile dimineata la izlaz, le priponeau acolo ca sã pascã peste zi, iar seara, cînd mergeau sã le aducã înapoi, atunci, tine-te hîrjoanã ! Cã de prea multã joacã, n-a murit încã nimeni.

Izlazul avea iarbã grasã si tufe ori arbusti printre care se puteau ascunde. Se afla chiar pe malul Bistritei, îl despãrtea doar lunca de rãchite si mãcesi. De cealaltã parte a lui, era calea feratã, iar de jur împrejur, muntii împãduriti. Scãpat din strînsoarea Tarcãului, rîul forma aici o vale largã, iar în aval, un lac. Cînd se topeau zãpezile sau dupã vreo ploaie puternicã, apele veneau învolburate, rîul crestea si lua cu el tot ce-i iesea în cale, case, animale si oameni. Cît despre plutasi, ei dispãruserã de mult.
 

Trenul trecea încet si maiestuos, strãbãtînd hotarul izlazului, fix la ora cinci înainte de asfintit. Erau cu totii fascinati. Se repezeau spre el si priveau cum vine locomotiva suflînd din greu, un monstru mare, nãrãvas, cu sute de pistoane si rotile strãlucind. Apoi, defilau vagoanele, un spectacol pe care nu-l ratau. Mecanicul îi cunostea deja, reducea viteza si îsi anunta sosirea cu un suierat îndelung de cum iesea din tunel. Iar ei îsi scoteau cãmesoaiele, îmbrãcãmintea aceea lungã de varã, fãcutã din pînzã de cînepã, care la ajungea putin peste genunchi, cãci hainele cele bune, de sãrbãtoare – itari si cãmasã albã brodatã, din in –, cu ele se îmbrãcau doar duminica, atunci cînd mergeau la biserica din sat. La fel si ghetele, le încãltau de sãrbãtori, trebuiau sã aibã grijã de ele, încît vara veneau mai toti desculti pe izlaz.

Rãmîneau asa, în pielea goalã, si începeau sã topãie, sã chiuie, sã dea din mîni, strigînd cît puteau : “Abur ! Abur ! Vrem aburi !” De sus, din locomotivã, mecanicul zîmbea vãzîndu-i bezmetici si dezbrãcati, scotea capul pe fereastrã, apoi trãgea de-o manetã si fãcea sã tîsneascã un abur fierbinte, udîndu-i pe toti din cap pînã în tãlpi. Leoarcã-i fãcea ! “Mai vrem, vrem aburi !”, cereau. Îsi stergeau apa caldã care le siroia pe fatã, apoi, asa goi cum erau, salutau cãlãtorii din vagoane, fãcîndu-le semne cu mîna, pînã ce trenul se îndepãrta.

În vacanta aceea petrecutã acolo, mergeam si eu cu ei. Mã descurcam mai greu cînd venea trenul, cînd trebuia sã-mi scot hainele mele de orãsean. Dar rãmîneam gol puscã, mã amestecam cu ei în baia de aburi si totul se petrecea întocmai cum v-am spus. Adelin, Doru, Horia, Sebi, Codrin – prietenul meu – si toti ceilalti sã fi avut pe atunci între doisprezece si patrusprezece ani.
 

Plouase cu cîteva zile înainte, o furtunã de varã. Lunca era inundatã. Din munti, pîraiele se revãrsasera în Bistrita, apa crescuse, rîul era lat, avea vreo treizeci de metri de la mal la mal. Dar, ca la munte, vremea e schimbãtoare, era o dupã-amiazã fierbinte deja. Cu totii stiau cã nu aveau voie sã se bage în apã, cã suvoaiele te pot duce oricînd la fund sau te pot lua cu ele la vale. Era periculos, pãrintii le-o repetaserã de sute de ori. Nu stiu ce i-a venit lui Codrin deodatã, era cel mai mare dintre noi si cred cã a vrut sã braveze, a zis cã el poate sã treacã Bistrita înot cît e de latã. Iar Doru, de-o seamã cu el, l-a întãrîtat, turnînd gaz peste foc :

— Facem prinsoare cã n-ai curaj ?
— Ba am, rãspunde Codrin. Jur cã trec apa înot.
— Pe ce juri ?
— Pe ce vrei tu, zice Codrin.
— Pe sorã-ta ? întreabã Doru.
— Pe sorã-mea.
— Sã-ajungã sorã-ta curvã ?
— Sã ajungã sorã-mea curvã.
— Juri pe ce ai mai sfînt ?
— Jur pe ce am mai sfînt.
— Pe pula ta ?
— Pe pula mea.
— Sã se usuce si sã-ti cadã ?
— Sã se usuce si sã-mi cadã.
— Si ce-ai sã pãtesti dacã nu treci înot ?
— Ce vrei tu.
— Mã pupi pe buci ?
— Te pup pe buci.
— Mi-o iei la muie ?
— Ti-o iau la muie.
— Sã-mi bag pula în curul tãu ?
— Sã-ti bagi pula în curul meu.
— Sã mã pis pe tine ?
— Sã te pisi pe mine. Si dacã trec ? întreabã Codrin, ca sã punã capãt pariului.
— O sã fie pe dos, zice Doru.

Prinsoarea e prinsoare. Doru si Codrin bat palma, iar Horia si Sebi consfintesc legãmîntul ca martori, rostind :

Ãl de nu s-o tine
Dea pe cur bãsine,
Si doar un cãcat,
S-aibe de mîncat.
Cãde-i-ar coaiele,
Spãla-l-ar zoaiele,
Aibã floci în narã
Si pula de cearã.
Foaie verde, putã seacã,
Cum s-a zis o sã se facã.
 

Astea fiind spuse, ca între bãieti, Codrin se dezbracã, îsi lasã hainele si ce mai avea cu el într-o trãistutã lîngã un desis de aluni, si o ia la goanã spre rîu, aruncîndu-se eroic în apele repezi. Noi toti, dupã el, îl urmãrim holbîndu-ne de pe mal !

***

Ãst timp, Haralamb, tatãl lui Codrin, tocmai terminase de fãcut cuiburile pentru cartofii de toamnã în grãdina din spatele casei. Pune sapa deoparte, sprijintã de-un prun, apoi se îndreaptã spre gardul lîngã care vecinul Ilie, tatãl lui Doru, se odihneste pe o buturugã. Scoate punga de tutun si începe sã-si rãsuceascã o tigarã. Avea totdeauna la el cîteva foi de ziar tãiate la mãrimea potrivitã, iar dacã n-avea, rãsucea tutunul în frunze de porumb.

— Auzi Ilie, eu zic cã e bine cã a plouat. Creste iarba, se face pãpusoiul, spune Haralamb, si trage un fum.

Ilie priveste la cer, apoi, dupã o vreme, rãspunde :

— Da.

— Îsi bate dracul nevasta cînd plouã, asa zicea bunicã-miu, Dumnezeu sã-l ierte, mai spune Haralamb.

— Da, repetã Ilie.

Tace o vreme, apoi continã :

— Avea dreptate, femeia nebãtutã e ca moara fãrã piatrã.

— Apoi, si copiii ãstia, dacã nu-i tii din scurt si-o iau la cap. Copii mari, griji mari. Cine creste sarpe, întîi pe el îl muscã.

— Asa-i Haralambe, ãl nepedepsit rãmîne nepricopsit, îi întoarce vorba Ilie. Dar unde-or fi, cã-mi fac griji ? Pentru numele lui Dumnezeu, nu care cumva le=or prin cap sã se scalde în Bistrita, acum cã e apa mare dupã ploaie ?

— Le-or da, Ilie, cã la atît îi duce mintea. Ia hai sã vedem ce fac pe izlaz, îi propune Haralamb.

Si nici una, nici douã, amîndoi pleacã spre rîu, sã afle de ce întîrzie bãietii cu vacile de la pãscut. Ajunsi pe izlaz, înteleg totul dintr-o privire : animalele rumegã priponite, de unele singure, bãietii stau adunati la mal, în vreme ce Codrin tocmai se întorcea înot, victorios, de pe malul celãlalt al apei.

Haralamb nu zice nici pîs. Doar face stînga-împrejur si o ia înapoi spre casã. Pe drum însã, vede traista lui fii-su cu hainele în ea, pititã sub aluni. Se apleacã, o ia cu el, si pleacã mai departe tot mai furios.

— Ei, Ilie, o ajunge el acasã. N-o sã-i mai trebuiascã lui sã înoate în Bistrita cîte zile o avea ! Sã nu-mi spui pe nume de n-o fi asa. Am eu ac de cojocul lui. O sã fie vai si amar de curul lui !

Ilie nu zice nimic, doar face un semn de încuviintare din cap. Amîndoi pleacã tãcuti spre casele lor, ca doi buni vecini. Odatã cu ei, dispar si hainele lui Codrin.

***

Ajuns pe mal, Codrin ridicã ambele brate în sus. Victorie ! Traversase înot Bistrita, cu apele ei învolbirate, dus si întors. Încã tremurã, e ud si abia îsi trage rãsuflarea, dar chiuie de bucurie, face tumbe în iarbã, sare într-un picior, apoi se întine pe spate, cu fata în sus si bratele depãrtate, privind la cer. Cu picioarele depãrtate, gol, pare un martir tînãr ce urmeazã sã fie crucificat. Închide ochii si trage de cîteva ori adînc aer în piept.

De pe margine, îl admir cu invidie si îmi vine sã-l îmbrãtisez. Doru însã, se face mic, mic de tot. Pariu pierdut ! Ne dãm toti în lãturi si privim, îi facem loc. E rosu la fatã, n-are încotro, se apropie. Noi, mai la depãrtare, facem cerc în jurul lor. Cordin se ridicã, stau fatã în fatã, doi vlãjgani, unul gol, celãlalt în cãmesoaia care-i ajunge pînã peste genunchi. Se privesc cîteva clipe. Apoi Doru se lasã usor în genunchi în spatele lui Codrin si începe sã-l sãrute pe buci. De cîteva ori. N-are scãpare. Fãcuse prinsoarea si trebuia sã se tinã de ea, fãrã alte comentarii !

Gîndul cã puta sau coaiele i s-ar putea usca si o sã-i cadã ca prunele coapte din copac toamna îl pune pe jar. Trebuia sã facã tot, cum suna legãmîntul. Pula lui Codrin, înconjuratã de cîteva fire de pãr, pare zgribulitã, ca puta de copil. Doru stie însã lectia, o învãtase de la frate-su mai mare, de la Vasile, cînd se jucau amîndoi de-a mama si tata în sopronul din fundul curtii, iar Vasile îi arãta cum sã facã pentru ca sã-i trezeascã la viatã “cucul” adormit – sã-i pipãie coaiele, sã-i bage degetul în fund si apoi sã i-o ia cu ambele mîini si sã i-o frece pînã se face mare. Doru trebuie doar sã repete ce-a învãtat. Repetitia e mama învãtãturii : cu toatã oboseala înotului, Codrin dã semne de înviorare.

Acum sînt fatã în fatã. Doru e în genunchi. Se face mai întîi cã linge pula lui Codrin. Înmãrmuriti, privim cu ochii cît cepele. E liniste în poianã, se aude doar vuietul de ape si cîteva vrãbii ciripind în crîng. Limba lui Doru linge, urcã spre pãrul pubian, coboarã, si linge iar. Apoi, deodatã, cu gura îi prinde pula, pare cã se joacã o vreme cu ea, o lasã, o apucã iar, de parcã ar vrea s-o înghitã, chiar o înghite, e-n gura lui toatã, o lasã, o soarbe iar, în vreme ce degetele de la mîna stîngã i se joace între bucile lui Codrin. Si, simtind cum sîngele îi coboarã spre locul atît de asaltat, Codrin se face cã nu mai poate, îsi dã ochii peste cap, priveste cãtre cer, ridicã mîinile si duce palmele la ceafã, lãsîndu-se în voia celui îngenuncheat la picioarele lui. Doar geme si suspinã usor.

Cîte a durat jocul ? Nu mai stiu. Pula lui Codrin era mare si teapãnã, unsã cu salivã, ba si la ceilalti bãieti, la cei mai vîrstnici, cam la fel, li se fãcuse bãt ! E momentul cînd Doru se întoarce cu spatele, ridicînd poala cãmãsii, si se face caprã în fata celui ce l-a învins. Codrin s-asazã în genuchi si el, la spatele lui Doru, apoi îsi ia pula în mîini si o îndreaptã cãtre fundul dezgolit sub ochii lui. Si pare cã-l împinge pe la spate. Împinge de cîteva ori. Si încep !

Se miscã amîndoi, întîi mai lent, apoi tot mai rapid, fãcînd ca si cum trupul le-ar fi cupins de spasme, ca doi cîini în cãlduri pe ulita din sat. A durat o vreme. Privim la ei cu ochi mari si trupul întepenit, apoi parcã miscîndu-ne si noi în acelasi ritm. Se miscã tot asa, sfîrsind cu cîteva convulsii. Codrin strînge din dinti, geme, cîteva zvîcniri si totul se sfîrseste. E liniste. Cele douã trupuri se depãrteazã, în vreme ce în jurul lor, fiecare tînjea sã fi luat si el parte la jocul lor atîta de plãcut.

Si brusc, vezica încãrcatã a învingãtorului slobozeste, dînd un jet de urinã caldã pe spinarea celui învins. Codrin ridicã bratele cu pumnii strînsi, ca un boxer care tocmai si-a trimis adversarul la podea, si strigã : “I-am tras-o !”
Doar cînd a vrut sã se îmbrace, cãutînd traista sub aluni, Codrin a vãzut cã nu mai era acolo. A crezul mai întîi cã i-a jucat o farsã cineva. I-a întrebat pe toti, a cãutat jur-împrejur. A insistat. Nimic. Traista, ia-o de unde nu-i. Dispãruse ca si cum n-ar fi fost.

***

Se lãsa înserarea. Codrin îsi face curaj. Îl roagã pe Doru sã-i ducã vitele acasã, iar el merge asa cum e, fãrã haine, scurtînd drumul prin pãdurice, apoi prin cimitir si prin porumbul din grãdina din spatele casei, ca sã ajungã acasã fãrã sã fie vãzut. Ne despãrtim, plecînd si noi pe la casele noastre. Â

Ajuns în curte, Codrin se ascunde în budã. E o constructie din scînduri improvizatã, gata sã se cadã, aflatã în grãdina din spate. Pe vremea aceea, în sat nu exista canalizare, poate nu e nici acum. Oamenii sãpau o groapã în curte, cît mai departe de casã, încunjurau locul cu patru pereti de scînduri si puneau un acoperis ca sã nu-i plouã, asezau douã scînduri deasupra gropii, si asta se numea closet. Bãteau un cui într-un perete, în care puneau cîteva bucãti de ziar, sã aibã cu ce sã se steargã la cur.

Pentru Codrin a fost o zi cu multe încercãri si emotii. Mai întîi, trecuse Bistrita înot. Rãmãsagul îl cîstigase. L-a umilit : Doru i-a supt-o, i-a luat-o la labã, s-a fãcut cã e futut în cur, apoi orgasmul, cînd s-a pisat pe Doru, si asta în vãzul tuturor. A trebuit sã vinã în pielea goalã acasã, furisîndu-se prin crîng si prin lanuri de pãpusoi. Prea multe si greu de suportat ! În plus, îl chinuie deja foamea. Cum sã facã rost de haine ? Simte cã nu mai poate si brusc izbucneste în plîns. Un plîns nervos, cu spasme, un bocet, asa cum plîng femeile din sat cînd jelesc pe cineva drag care tocmai a dat ortul popii. “Al cui mai sînt eu oare, cui m-ai lãsat singur, la ce bun sã mai trãiesc ?”
 

De-abia atunci taicã-su, Haralamb, îl aude. Îl asteptase sã vinã acasã. Codrin era un bãiat ascultãtor, bun de pus la ranã, dar astãzi i se urcase la cap. Îi trebuia o lectie neapãrat. Cine sare calul, riscã sã-si rupã gîtul. Iar rãul trebuie tãiat de la rãdãcinã. Dinspre budã rãzbãteau înspre casã hohote de plîns. Oare de ce se smiorcãie ? Abia de-acuma o sã-l facã el sã aibã motiv.

— Smarando, mãi femeie, ia adã tu o banitã de porumb si întinde pe tãrînã în bãtãturã un strat grosut, douã, trei degete. Mai pune si cîteva coji de nucã. Bãietul nostru a cam luat-o pe arãturã si e timpul sã discut cu el ca de la om la om.

Smaranda se executã, aruncã o banitã de boabe mari, pune coji de nucã deasupra si le întinde pe jos. Doar ofteazã : vai de genunchii lui Codrin.
Apoi, Haralamb se duce spre budã, în fundul curtii. Codrin îl vede printre scînduri, deschide usa si dã sã o zbugheascã în fugã. Unde ? Nu stie. Cum sã-i spunã lui taicã-su de ce a venit în pielea goalã, de ce n-a adus el vitele acasã, de ce plîngea de unul singur cu su