New MMSA spank logo

Inainte sa plece bitlanii (Before the Herons Go Away)

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 24 Apr 2010


(The English version of this story was posted on MMSA and can be read at http://www.malespank.net/viewStory.php?id=20575)

 

Motto:

Dã mamã cu biciu-n mine,

Cã n-am ascultat de tine.

Cã eu m-am jucat cu focul, aoleo !

Si era sã-mi pierd norocul.

(cîntec popular lãutãresc)

 

E miez de iunie. E o zi de sîmbãtã molesitoare si prãfoasã la Glodeni. Satul e pitulat printre bãltile Jijiei, înconjurate de rãchite si ciulini. Îl asteptãm pe Domnul Damian, soferul. Are un microbuz care bate de douã ori pe zi drumul de la Botosani, trecînd prin Copãlãu si Lunca. Microbuz e mult spus, e o rablã hîrbuitã cu sapte locuri care se luptã cu noroaiele sau cu drumurile desfundate si pline de gropi. Domnul Damian l-a cumpãrat pe mai nimic de la niste basarabeni, care, la rîndul lor, l-au luat din Germania, dintr-un parc de masini ce urmau sã fie dezmembrate.

Domul Damian l-a vopsit galben, i-a pus musamale noi în locul tapiseriei cam roase, apoi a scris pe el cu litere mari “Glodeni-Botosani. Sigurantã & confort. Clasã VIP”, dîndu-si numãrul de telefon si adresa, cum vãzuse el cã fac firmele mari. Deh, cum s-ar zice era si el în rînd cu lumea acum, era patron ! O vreme a condus purtînd cãmasã roz si cravatã cu dungi. Vara însã, conduce în maiou. Microbuzul nu are aer conditionat, iar el asudã, asudã tot timpul, chiar si cu geamul deschis.

 

Ne adãpostim cu totii la umbrã, sub dud, în asteptarea lui Damian care, ca de obicei, întîrzie. Anghel, domnul Teodor învãtãtorul, care face naveta de la Botosani, Manole cu nevastã-sa, Ortansa, si nepotu-su Licã, de vreo zece ani. E si Scarlat, tehnicianul veterinar din sat, cu trãsãturile lui delicate de adolescent. Vochita si Catrina merg si ele la tîrg sã vîndã ouã si brînzã, cã în sat nu vine nimeni sã le ia.

Licã e cam tãcut si se tine deoparte. Pe picioare i se zãresc cîteva dîre vinetii, semn de nu prea bunã purtare. Par sã fie de la nuiaua pe care bunicã-su a rupt-o de curînd pe curul lui. Numai el stie de ce. Nimic neobisnuit, nu e zi în sat sã nu se audã tipetele vreunuia ca Licã pentru care nuiaua tinea loc de mamã si tatã. Pãrintii, mai toti, sînt plecati la muncã în strãinãtate, încît copiii cresc cu bunicii lor.

— Ehe, sub comunisti, rata venea la tanc, nu întîrzia. Cu capitalistii de azi mori cu zile, niciodatã nu vine la timp, zice Anghel, de lîngã mine.

Anghel are peste cincizeci de ani si a vãzut multe la viata lui. Pare cã stie ce spune, nu-si bate niciodatã gura de pomanã. Vecinului Manole însã, îi sare mustarul :

— Auzi una, mã Anghele ! Dacã nu-ti convine, sã punã primarul tãu cursa de Botosani din nou. Primarii de azi sînt aceiasi comunisti împutiti.

— Bã Manole, ia si te cautã ! rãspunde Anghel. Furã toti care cum poate, cã nu mai e fricã de Dumnezeu. Înainte te chemau la Militie si-ti trãgeau cîteva bastoane la cur si tãlpi, cã nu-ti mai trebuia furt cîte zile aveai. Acuma e hotia la mare cinste. Pestele de la cap se împute !

— Si se curãtã de la coadã, Anghele. Asa-i mãi Licã ? Ia zi, mã, cum a fost ieri, a durut ? Pãi cum sã nu doarã, dacã-mi umbli haimana cît e ziua de lungã ? Nu-i asa cã s-a lipit bine mã, dacã a fost la curul gol ? îl întreabã Manole pe nepotu-su.

Licã se face mic, mic de tot. Nu zice nimic. Urmele de nuia de pe pulpele picioarelor spun totul în locul lui.

— Primarul nu-i decît un comunist de cãcat, zice Manole, în loc de concluzie. Taicã-su a fãcut colectiva si aschia nu sare departe de trunchi. El si-ai lui si-or luat pãmîntul înapoi, si-a fãcut vilã cu etaj, si nouã ne-a dat pula, bã, Anghele !

Soarele e sus, sus pe albastrul cerului. Vochita acoperã cosul cu ouã cu un stergar în vreme ce Catrina îi sopteste una, alta la ureche, ca între vecine. De curînd, Catrina si-a pus antenã parabolicã pe casã si povesteste ce vede ea la televizor, spurcãciuni cã nici cu mintea nu le putea gîndi. Voichita doar se mirã si îsi face cîte o cruce mare cu mîna dreapatã, în vreme ce cu stînga îsi trage mai bine basmaua pe cap, s-o apere de dogoare. Auzi colo : lume care face dragoste fãrã cãmasã pe ei, în pielea goalã ! O rusine ! Unde s-a mai vãzut asa ceva ? A dat dihonia în oameni, nu mai e nimic sfînt pe pãmînt.

 

Tîrziu, dupã o orã, microbuzul ajunge totusi. Opreste, dã înapoi si, în timp ce urcãm care cum poate, Domnul Damian face cîtiva pasi mai departe de marginea drumului ca sã se pise în primul sir de pãpusoi. Apoi se întoarce iute, încheindu-se din mers la prohab. Scoate nu se stie de unde o lavitã lungã de lemn si o aseazã pe culoar, pentru cei care nu au prins loc pe scaune. E cald, tot mai cald. Se deschid geamurile, mirosul însã nu se duce cu una, cu douã.

Amabil, Domnul Damian dã mai întîi drumul la casetofon si din difuzoare ne inundã vocea lui Pavel Stratan :

 

Cînd am dat sã fur paraua,

Hop ! Si tata cu cureaua.

Poc ! Vãleu ! Poc ! Vãleeu !

Stai tat-oleaca, nu ma bate,

Cã mã-nvinetesti la spate.

 

Plecãm. Ritmul cîntecului pare a fi acelasi cu al hurducãturilor masinii nevoite sã facã slalom printre gropile de pe drum. Ritm punctat brusc de o pereche de palme rãsunãtoare, un rãspuns scurt, dar eficient, pe care Manole i-l dã lui nepotu-su Licã, cã îndrãznise sã-i spunã cã el coboarã din masinã dacã nu are loc la la geam. Licã începe sã plîngã, în vreme ce bunicã-sa Ortansa îl dãscãleste :

— Nu te linistesti, mã ? Ai uitat ce-ai pãtit ieri ? Eu una nu te mai scap din mîinile lui bunicã-tu dacã rãmîi iar fãrã pantaloni pe tine.

E momentul în care intervine si Domnul Teodor, învãtãtorul. Sînt treizeci de ani si mai bine de cînd vine zi de zi în sat, desi mai are doar vreo zece elevi pe care sã-i învete carte. Scoala e veche, gata sã se dãrîme, cu veceu în curte, dar domnul Teodor crede sincer în misiunea nobilã pe care o are. A dat jos portretul lui Ceausescu de pe perete cu inima grea. Dar l-a dat : a pus în loc tabloul lui Iliescu, apoi a pierdut sirul presedintilor si l-a rugat pe pãrintele Daniel sã-i facã rost de o icoanã. Sub Maica Domnului a pus un pupitru, iar pe pupitru, cîteva nuiele. Nimeni n-a scãpat sã le afle gustul, la palmã sau la poponet, direct pe pielea goalã si aplecat peste pupitru. Sãtenii erau foarte multumiti de învãtãtorul lor, cã le tinea din scurt odraslele. Iar Maica Domnului, doar îi privea îndureratã, luînd parte în tãcere la ritual.

Cu toate astea, de cum împlinesc patrusprezece ani, copiii nu mai sînt lãsati sã meargã la scoalã, bunicii preferã sã-i ia cu ei la muncã pe cîmp. Iar dacã domnul Teodor insistã, pledînd pentru avantajul de a fi scolit, îi rãspund sec :

— Apãi cum ? Abia am cu ce sã-mi duc zilele, de unde parale de scoalã, de unde atîtia bani pentru cãrti ? Si pe lîngã cã e scumpã, prea multã învãtãturã stricã la cap.

Intervine învãtãtorul Teodor deci, care clatinã din cap si zice mai pedant :

— Cam rãzgîiat nepotul matale, domnu' Manole. Ar trebui sã-l mai strunesti oleacã.

Atît îi trebuie lui Manole, sare ca ars :

— Comunistii dom' învãtãtor, ei au distrus tot. N-au teamã nici de Dumnezeu, nici de bici. Dar lasã numai sã opreascã masina si ai sã vezi matale cum îi scot eu comunismul din cap la nepotu' ãsta al meu.

Licã aude si brusc tace mîlc. Cele douã palme grele îi înrosiserã obrajii, iar picioarele si fundul încã îl mai dureau dupã bãtaia de ieri.

Doar Anghel dã sã-l contrazicã pe Manole :

— Pe mine m-au luat la post si m-au bãtut o noapte întreagã pentru cîtiva stiuleti furati de la ceapeu. Eram numai vînãtãi cînd am scãpat si de-abia mergeam. Nu mi-a mai trebuit porumb furat de atunci. Sub comunisti era disciplinã, nu ca acum, un haos.

— Asa e, întãreste si Teodor învãtãtorul. Dupã ce-i mîngîi la fundul gol cu nuiaua, sã-i vezi cum stau smirnã în bancã si învatã lectia pe de rost. O sãptãmînã se întrec cu hãrnicia si stau cu burta pe carte de ti-e mai mare dragul. Apoi trebuie s-o iei de la capãt, cã unii au mintea scurtã si îsi dau iarãsi în petec. Învãtãtura fãrã bãtaie nu merge.

Spre ghinionul lui Licã, masina pare cã suferã de ceva si trage pe dreapta, în cîmp. Domnul Damian coboarã, apoi ne spune sã coborîm si noi cã are ceva de reparat la motor. Catrina si Vochita se duc împreunã dupã un copac si se lasã pe vine, în vreme ce noi ne uitãm la Manole cum ia un bãt mai gros de pe cîmp, îl apucã pe Licã de dupã gît cu mîna cleste si îl prinde cu capul între picioarele lui. Si începe sã-i tragã la cur.

— De ce mã faci de rîs în masinã, mã ? Mortii mã-tii, zi, de ce ? Cã-ti rup bãtul de spinare.

Îi dã vreo zece, cinsprezece lovituri, dintre care cîteva peste picioare, acolo unde vînãtãile de la nuia erau încã proaspete. Nimeni nu zice nimic. Scarlat, de-un leat cu mine fiind, îsi pune ochelarii ca sã vadã mai bine spectacolul, cã e miop. Zîmbeste cu chipul lui de flãcãu. Licã nici nu tipã, nici nu plînge, doar icneste la fiecare loviturã. Apoi, cînd scapã, fuge si se ascunde de cealaltã parte a microbuzului, sã nu-l vadã nimeni.

— Pe mine tata m-a bãtut pînã m-au luat în armatã, zice Scarlat, ca sã spargã linistea ce se lãsase. Ba si în armatã m-au bãtut de vreo douã ori. Pãzeam un depozit de arme si adormeam în post. Se fãcea instructie pe vremea mea.

— Si era o armatã adevãratã sub Ceausescu, nu ca acum, o joacã, îl aprobã si Anghel.

Catrina si Vochita, usurate dupã ce se pisaserã dupã copac, îsi dau coate si chicotesc. Tot satul stie pãtania lui Scarlat. Tatã-su fusese dascãl la biserica din sat, om cu frica lui Dumnezeu. Cînd a auzit cã fii-su Scarlat are apucãturi din alea, pe invers, s-a fãcut foc si parã. I-a luat urma si l-a gãsit în grajd la Vasile, bãiatul cîrciumarului. Erau în pielea goalã amîndoi. A pus biciul pe ei. Pe Scarlat l-a adus acasã asa gol, strãbãtînd tot satul. Trãgea în el si doar îi spunea :

— Pulã îti trebuie ? Na pulã ! Si jap cu biciul. O vrei la buci ? Na buci ! Jap ! Dai muie ? Na muie ! Jap ! Decît poponar, mai bine te omor cu mîna mea ! Jap ! Jap ! Jap !

Asa l-a adus pe Scarlat, cu biciul si în pielea goalã pînã acasã. Toti i-au tinut partea fostului dascãl zicînd cã bine a fãcut, ca un adevãrat crestin, spre a feri Glodenii sã devinã o Gomorã, cum se întîmplã azi prin alte pãrti. Oare nu sînt destule fete tinere în sat ? Are de unde sã aleagã ! Cu sigurantã cã biciul o sã-l ajute ca sã-si bage mintile în cap. Deja umblau vorbe de tot felul de cînd preotul Daniel îsi adusese un tîrcovnic nou, unul tînãr si fecior. Se mai zicea cã si tatãl lui Scarlat i-ar fi fãcut cîndva preotului pe plac. Dar, deh, acum era cam trecut, iar credinta are nevoie mereu de noi adepti.

I-o fi folosit lectia primitã de la tatã-su lui Scarlat, nu i-o fi fost de folos ? Nu mai stiu. La scurt timp dupã aceea ne-au luat în armatã pe amîndoi. N-am mai stiut unul de altul nimic. Si cîte nu se pot întîmpla cînd îti satisfaci stagiul militar ? Pe atunci era obligatorie armata si trebuia sã-ti servesti patria mamã cu sufletul si trupul ! Ce s-o fi petrecut cu Scarlat sub dusurile acelea, fãrã pereti despãrtitori, sau în dormitoarele din cazarmã, doar el stie ce si cum ! N-a spus vreodatã nimãnui nimic.

 

În fine, Domnul Damian terminã de reparat motorul, urcãm din nou în microbuz, mai putin Zîna lui Petre, care continuã sã vorbeascã la telefonul mobil. Vorbeste întruna. Merge sãptãmînã de sãptãmînã la Botosani, se dã cu parfum turcesc si poartã pantofi cu tocuri. De cînd s-a întors din Italia, unde a stat o vreme, umblã cu unghiile date cu ojã cu sclipici si cu o mesã verde în pãr. A vorbit tot drumul la mobil, nu se întelegea precis ce, cã vorebea în italianã. “Ti bacio, scopami, il mio famoso cazzo !”, tot din astea. La Roma, concurenta între fete e mare, asa cã s-a întors acasã. Se duce însã des la Botosani, unde face bani frumosi, tot cu italienii. Pe unii îi aduce si la Glodeni. Femeile din sat îsi fac cruce si îsi scuipã în sîn cînd îi vãd cum umblã goi prin livada din spatele casei lui Petre si fac baie împreunã, într-un butoi mare de stejar.

— L-au împuscat pe Ceausescu ca sã ne poatã regula fetele ori de cîte ori li se scoalã lor pula. De-aia ne-au si primit în UE. Auzi tu, cicã liberã circulatie a persoanelor ! Aiurea, vor doar pizde si cururi proaspete, atîta vor, vã spun eu, a prevestit Anghel atunci cînd s-au deschis granitele si fiecare a putut sã plece încotro vede cu ochii. Ce mã, nu se futea bine si sub comunisti ?

— Se futea pe dracu' ! Te futea ei, bã Anghele. Ai uitat cum te speteai la ceapeu sã-ti faci normele si ajungeai seara frînt de obosealã ? Nici de-o labã nu mai erai în stare, darãmite sã te urci pe nevastã-ta. Ei se lãudau cu recoltele si tie îti dãdea un chil de zahãr la ratie, cã n-aveai nici de-o zamahoancã sã-ti faci, îi rãspunde Manole, anticomunistul. Uiti cã pe ultimul l-ai fãcut atunci cînd a sãltat-o Militia pe Nasa Florea si n-a mai fost cine sã facã avort lui nevastã-ta ? Cã tu ziceai cã ai destui copchii si nu-ti mai trebuie altii.

— Esti tu bou, Manole. Capitalistii tãi ne sug de vlagã. Eu munceam la ceapeu cu Ortansa si i-o trãgeam cînd aveam eu chef. Iar bãietii mei mergeau la fabricã la Botosani si fãceau un ban frumos. I-am mai smotrit si eu, dar am fãcut oameni din ei. Le învineteam curu' ca sã le intre la cap, mã ! Si la ce folos ? Acu, unul culege cãpsuni în Spania, altul face profit la irlandezi, iar Letitia, Dumnezeu stie, cã de cînd s-a luat cu arãboiul ei nu mai am semn de la ea.

 

Ce mai tura-vura, vorba lungã, sãrãcia omului ! Plozii au fost conceputi, nãscuti, crescuti, scoliti, bãtuti cînd trebuia, de-acum ãl de sus aibã-i în pazã. Ne urnim din loc. Aceleasi mirosuri, plus parfumul Zînei care rãzbate în tot microbuzul. “Ho calcosa di caldo per te stasera”, tocmai zice ea drãgãstoasã la mobil.

Licã stã bosumflat lîngã bunicã-sa Ortansa. Cineva i-a cedat bãiatului locul la geam. Stã si se uitã la casele cam dãrãpãnate din Copãlãu, satul prin care tocmai trecem. Cu mîna dreaptã, Licã îsi freacã piciorul pe care urmele de lovituri primite de la Manole sînt mai vizibile. Îl doare, dar nu zice nici pîs. E multumit cã n-a încasat-o si acum la curul gol, ca acasã.

Pare însã cã se joacã cu focul iarãsi. Nu stiu ce i-o fi rãspuns bunicã-sii, dar acum Ortansa îi face moralã si îl amenintã iar. Licã se face rosu ca racul la fatã. Copiii obraznici iau bãtaie des. Dar cînd rãspund urît pãrintilor, la Glodeni pot s-o pãteascã mai rãu. Rãu de tot. Ãsta e obiceiul : sînt frecati la gurã cu ardei iute. Licã stie lectia, a pãtit-o de cîteva ori.

La început pare o joacã. Nu e. Dupã cîteva minute, buzele atinse cu ardeiul iute încep sã usture. Arde ca fierul rusu. Nuiaua lui bunicã-su e nimic pe lîngã ardeiul iute cu care e frecat la gurã. De ardei îi este cel mai fricã. Usturimea nu trece decît dupã vreo orã, oricît s-ar spãla cu apã rece pe la gurã, tot nu trece. Pãtrunde în pielea din jur si piscã la fel ca întepãtura de furinici. Sute de furnici care piscã de buze si frig la gurã, în jurul buzelor pielea ia foc si urzicã, iar el se tãvãleste pe jos, simtind cã nu mai poate îndura întepãturile acelea care devin tot mai chinuitoare, punînd stãpînire pe el. Nu numai buzele, tot corpul pare cã ia foc. Nuiaua la pielea goalã se uitã mai usor. Dar usturimea buzelor e mult mai rea, e o torturã care vine val cu val. Trece brusc, dupã ce-a fãcut ravagii. O orã de chin, asta înseamnã ardeiul iute, atunci cînd rãspunde urît. Asa cã e mai bine sã-si tinã gura. Licã priveste tãcut pe geam.

 

Trecem de Copãlãu si oprim la barierã. Avem noroc. Stãm uneori aici si un ceas, atunci cînd vreunul taie cablurile de cupru si le furã. Atunci, bariera nu se mai ridicã, nici trenul nu mai vine. Se furã tot la calea feratã : sine si cabluri, buloane si macazuri. Sînt vîndute apoi la negru, la vreun depozit de fier vechi.

Dupã barierã, Domnul Damian face un ocol. O ia la stînga, pe drumul de cãrute. E o bãtrînã cu doi saci mari de cartofi ce-l rugase s-o ducã acasã. Amabil, Damian îi face placul, o lasã în fata portii. Capitalism înseamnã cã clientul trebuie sã plece întotdeauna multumit. Primeste ca rãsplatã vreo trei sau patru ouã. Ne întoarcem iar la Copãlãu si oprim la cîrciuma cea nouã, la Tãnase.

E deja ora trei. Cîtiva cîini se hîrjonesc si se împreuneazã care cu care apucã chiar la intrarea în birt. Îi ocolim, sã nu îi derajãm, si intrãm în cãdire. Plecasem de vreo douã ceasuri si trebuia sã ne oprim. Asa prevãd regulamentele mai noi. Si trebuie respectate întocmai, cã si de aia am fost admisi în UE : sã ne supunem legilor lor.

***

Numele meu de botez e Dragos, adicã cel care are un pret. În buletin mã cheamã Dragomir. Am treizeci de ani si sînt contabil la primãria din Glodeni. Satul e sãrac, mai cã nu ai ce contabiliza, dacã n-ar fi bruma de bani de la judet si care abia ajunge de salarii. Cãminul cultural a ajuns cîrciumã, scoala nu mai are elevi, dispensarul s-a închis de tot si ultimul medic din sat s-a mutat la Dorohoi, la oras. Era tot mai greu. Iarna Salvarea nu poate ajunge în sat, iar ca sã fie apã la dispensar, atunci cînd fîntînile îngheatã, trebuie topitã zãpada. Vara e si mai anevoios. Toate fîntînile seacã si apa e adusã tocmai din Jijia, în cisterne. Trebuie fiartã, cã nu e bunã de bãut. De medicamente, nici vorbã. Lipsesc.

Avem însã bisericã nouã, mîndria satului. Pãrintele Daniel a ridicat-o cu ce a adunat de la sãteni. La hram, de Sfintii Constantin si Elena, vin din satele din jur si se roagã la Glodeni. ascultã predica si pe dascãl cum cîntã, fecior cu voce de înger, trãgînd cu coada ochiului spre preot si sorbindu-i fiecare gest din ochi.

— Nu pregetati, dragii mei sãteni, sã folositi nuiaua asa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos, predicã pãrintele Daniel. Nuiaua mustrãrii scoate sufletul copilului din iad. În Sfintele Scripturi e scris cã acel pãrinte care îsi iubeste copilul îl corecteazã, iar lipsa nuielei aratã lipsa dragostei pãrintesti. Prin urmare, Dumnezeu a spus : sminteala e lipitã de sufletul copilului, iar nuiaua certãrii o scoate afarã. Disciplina crestinã fãcutã temeinic dã întotdeauna roade, pentru cã asa e poruncã de la Dumnezeu.

Asa predicã pãrintele Daniel, iar dascãlul cel tînãr înclinã capul a consimtire. Sãtenii iau cu totii aminte, se închinã si sãrutã icoana, apoi iau binecuvîntarea si se îndreaptã fiecare spre casã ca sã punã în aplicare învãtãtura divinã. Din fragedã pruncie, copiii din Glodeni stiu cã Ziua Sfîntã îi va rãsplãti pentru cele fãcute în timpul sãptãmînii si cã nuiaua certãrii le va corecta fundul crestineste dezgolit ca sã alunge diavolul din ei, cum e porunca de la Domnul. Apoi, bãrbatii se întîlnesc la cîrciumã sã bea cu sentimentul datoriei împlinite, în vreme ce pãrintele Daniel, dacã nu are vreo înmormîntare sau vreun botez, se retrage în casa parohialã, însotit de dascãlul cel tînãr, ca sã se roage pentru pãcãtosi. Numai tatãl lui Scarlat, veterinarul satului, mai stie cîte ceva despre tainica oficiere din casa parohialã, dar pãstreazã tot ce stie pentru el.

De aceea merg si eu în fiecare sîmbãtã la sorã-mea, Melania. Melania n-a prea avut noroc în viatã. S-a luat cu Simion, un flãcãu chipes din Lunca, pe care l-a întîlnit într-o searã la discoteca din sat. Au si un copil, pe Mitut, fãcut nici eu nu stiu cînd. În noptile de varã, dupã ce se terminã dansul, crîngul vuieste de geamãte. Acolo l-o fi fãcut si Melania pe Mitut. Apoi, Simion a plecat în Italia. A urmat accidentul acela stupid. A cãzut de pe schelã. Nu l-au putut aduce acasã în sicriu, ar fi costat prea mult. Melania l-a plîns, apoi a aflat cã nu are din ce trãi. Simion muncise la negru, iar banii primiti ca ajutor de stat pentru Mitut nu-i ajung nici mãcar de pîine.

În fine, nu asta ar fi problema. Chestiunea fierbinte e cã Mitut n-are tatã. Nici mãcar nu l-a cunoscut. Acum are doisprezece ani, e un bãiat istet, si ca toti bãietii isteti din Lunca are nevoie de cineva care sã-l aducã pe calea cea dreaptã cînd o mai ia razna. Adicã sã-l pedepseascã, asa cum se cuvine si cum zice si pãrintele Daniel. Cineva acela sînt chiar eu.

Maicã-sa Melania tine socoteala lui Mitut, tot ce face el bine sau rãu vreme de o sãptãmîna, iar duminica e Ziua Judecãtii. Duminicã vine Unchiul Dragos, eu, din Glodeni, satul care nu mai existã. O mînã de bãrbat, fermã, care sã-l tinã în frîu si de care sã stie de fricã. A devenit un fel de traditie de familie, iar traditiile în Moldova sînt respectate cu sfintenie. Nici eu, nici Melania nu avem motiv sã nu pãstrãm datina transmisã de la pãrinti.

***

Deci, microbuzul lui Damian se oprise la Tãnase. Cîrciuma lui are ciment pe jos, cîteva scaune si patru mese de plastic rupte la colturi. Are si gratii la ferestre, pentru cã înainte a fost unitate CEC. Camera e întunecoasã, dar vara e rãcoare înãuntru. Pe tejghea stã o pisicã înconjuratã de cîteva muste moarte. Bãrbatii iau fiecare cîte o sticlã de bere si ne asezãm cu totii la masã, sã ne potolim setea. Discutia se încinge iar :

— Ehe, unde e berea noastrã româneascã ! Pis-wasser nemtesc, atît mai gãsesti. Rosii turcesti, mere din Polonia si unt de la frantuji. Sã le mãnînce ei ! zice Manole. Si chinejii care au împînzit lumea.

— Pãi chinejii e comunisti, bãi Manole, îi rãspunde Anghel. Face marfã ieftinã, pentru popor, nu ca capitalistii care jupoaie la pungã. La chineji, te pune la zid si te împuscã dacã ai prea multi bani, zice cã i-ai furat de undeva.

— Atuncea, sã vinã chinezii aicea, cã aici toti furã cum stiu ei. Sã-i împuste pe ãi de ne-a distrus fabricile. A ajuns bisnitarii la putere, Anghele, mama lor ! Ieri vindeau blugi de la turci si tigãri americane, iar azi ne conduc tara.

— E democratie, Manole, nu fi prost. Noi i-am ales.

— Alege-i-ar dracu ! Pãi dacã nu dãdea primarul un sac de fãinã, crezi cã-i mai votam ? Nu-l votam. Cã de atîtia ani de cînd e primar n-a fãcut nimic. Scosi în piatã si bãtuti cu biciul, asta meritã, dar a veni ea si vremea sã plãteascã tot rãul ce l-or fãcut, zice Manole amenintãtor. Comunismul e ca rîia, nu scapi de el cu una cu douã.

— Lasã, Manole, cã nici mosierii nu era mai buni. Pe bunelu l-or împuscat ca pe un cîine turbat, la Flãmînzi, îsi aminteste Anghel. A vrut douã pogoane de pãmînt, sã fie pãmîntul lui, si l-au împuscat. Muncise toatã viata pentru altii, iar dacã nu muncea îl lega la stîlp si-l bãtea de lesina.

— Pãi comunistii n-or fãcut la fel ? Bunicu n-o vrut sã munceascã pentru ei si l-or snopit în bãtaie. L-or dus sã sape la canal si nu s-a mai întors. Toti sînt niste cãcãnari, Anghele. Ãia te snopea în bãtaie, astia de azi te lasã sã mori de foame, zice Manole, si goleste sticla de bere dintr-o sorbiturã. Mã uit la nepotu-miu ãsta al meu, bat la el sã-l fac om, dar cu ãstia degeaba, n-are viitor.

— Pãi n-o luam si noi cu ciomagul, nu-ti amintesti, bã Manole ? Ce s-ar fi ales altfel de noi ? Ajungeam niste neisprãviti, înfundam ocna, cã e pline închisorile azi de ei. Cine furã o gãinã, ia cinci ani la zdup. Cine furã milionul, scapã. E om cinstit.

Manole pare sã fie de acord. Se gîndeste, aprinde o tigarã, din alea capitaliste, cã Mãrãsesti nu mai sînt, trage un fum, apoi izbucneste :

— Cinstit pe mã-sa. Fostii comunisti furã si azi. Trebuia sã le facem cum ne-o fãcut ei. Scosi afarã, dezbrãcati la pielea goalã si bãtuti cu vîna de bou. Sã se tîrîie prin praf si sã cearã iertare pentru cît rãu or fãcut. L-au împuscat pe Ceausescu de Crãciun cã nu-i lãsa sã fure, mã. Iar noi i-am crezut ca prostii. Am sperat degeaba. Acu, cine mai sperã pleacã încotro apucã. Trebuiau bãtuti atuncea iarna, cu funia udã, sã simtã cum li se înmoaie oasele, cum dã pe-afarã ficatul în ei, cã asta meritau. Sã se pise de durere pe ei si sã se tîrîie ca sarpele în drum. Sã-si bea pisatul si sã-si înghitã fecalele între dînsii pînã ce aveau sã recunoascã tot. Tot. Sînt niste criminali împutiti si ãsti de azi, Anghele. Istoria si poporul o sã-i judece. A veni el un Vlad Tepes si-o sã vezi atuncea cum o sã-i tragã-n tepi pe toti.

Anghel pare cã se înfurie.

— Auzi Manole, sub Ceausescu n-a murit nimeni de foame. Cine muncea, avea. Doar ãia de se credea nu stiu ce, dar nu era în stare sã facã nimic cu mîna lor, ãia zicea altceva. Tot ãia pupã în cur autoritãtile de acum, cã asa au învãtat.

— Pentru cã asta au rãmas, niste comunisti de rahat ! Îsi vînd mama si tata pentru ciolan, Anghele. Niste nomenclaturisti. Au condamnat comunismul la televizor si atît. Dacã ar fi muncit mãcar o zi în viata lor, sã fi tãiat lemne sau sã mulgã vaca, sã se fi sculat la cinci dimineata ca sã tragã la saibã, sã-i vezi cã gîndeau altfel.

Ãst timp Scarlat se tine mai deoparte. A avut si el de furcã la politie, dar din cu totul alt motiv. Dupã ce tatã-su l-a surprins la Vasile, l-au chemat sã zicã ce si cum. L-au si bãtut, doar cã lui începuse sã-i cam placã biciul. Încît, n-a zis nimic cînd a fost întrebat ce lapte si de unde a supt. Si, slavã Domnului, de atunci, nimeni nu l-a întrebat nimic. Cîtiva sãteni doar îl privesc chiorîs. Pãrintele Daniel însã îl iartã de cîte ori se spovedeste de pãcate.

Vochita si Catrina au rãmas afarã sã-si mai spunã una, alta. Treburi femeiesti. Cicã s-ar fi inventat un aparat cu baterii care tine loc de sulã. Si cicã asa cum îsi linge vaca vitelul fãtat, asa se ling si femeile între ele. Pãi atunci bãrbatii, la ce mai e buni ? îsi dã Ortansa cu pãrerea. Dar n-o mai mirã nimic.

Licã e prin preajma si trage cu urechea. Ratia pentru astãzi si-a primit-o. Luni însã, îl asteaptã alta, nuiaua domnului învãtãtor. Nu va scãpa. Domnul Teodor adusese un ulcior cu apã în care tine acum nuiele, sub icoanã. O nuia uscatã doare, dar cea udã se lipeste rãu de buci si de picioare, doare si usturã mai tare. Si tot cu fundul gol va fi, aplecat peste pupitrul si cu pantalonii în vine. Cu domnul învãtãtor nu e de joacã, îl pedepseste pentru orisice.

În fine, Damian dã semnalul de plecare. Ne ridicãm si iesim din cîrciumã, iar Tãnase trece datoriile fiecãruia în catastif. Ne îngrãmãdim din nou în rabla lui de microbuz, în vreme ce Zîna mai are de discutat la mobil.

— Ciao Giovani. Domani no, domani sono occupato. Dopo domani si. Voi leccare il tuo cazzo. Sei pazzo ? Due polsini per me, di Napoli, fantastico ! E una frusta per ti, brillante ! Bacio Giovani, si, siamo nudi e felici, ma noi doi. Ciao !

Cãtuse si bici. De ce le-ar aduce Giovani din Italia ? Cã de bici nu ducem lipsã, ale noastre sînt trainice si lovesc al dracului de bine.

— Vede-te-as si pe tine gol si fericit, bã Manole, zice Anghel, si rîde. Capitalistii dracului ! Numai la porcãrii le e gîndul ! Cã nu se pot fute ca oamenii. Auzi tu, le trebuie bici si zgardã ca la cîini. Ptiu !

Scuipã si îsi face cruce. Manole nu zice nimic. Se gîndeste si nu pricepe. Pricepe doar cã s-a întors lumea cu fundul în sus. Si dacã tot e cu fundul în sus, poate cã un bici n-ar strica.

***

Înainte de intrarea în Lunca, ne întîmpinã altã barierã. Nu e de cale feratã, de data asta drumul e blocat. Se fac lucrãri de modernizare. Nu se vede tipenie de om. Un compresor zace într-o rînã pe marginea drumului, între douã movile de pietris. Lîngã el, douã roabe, atît. Stãm cam zece minute, pînã apare cineva într-o tunicã murdarã dintr-un tufis, în pantaloni scurti si slapi, si ne face semn ca sã trecem.

Ajungem în Lunca. Microbuzul opreste la troitã, un loc viran plin de gunoaie si peturi unde se joacã fotbal iar duminica se tine iarmarocul de vite. Cobor. Strãbat ulita mare, în praful cãreia gãinile par cã se simt în largul lor, si ajung ud leoarcã de sudoare la poarta Melaniei. Lola, cãteaua, mã recunoaste, mã salutã cu un lãtrat si dã din coadã în semn de bun venit.

Melania asteaptã cu masa pusã în camera mare, împodobitã cu scoarte tesute de ea. Înãuntru e rãcoare. Blidele cu mîncare sînt acoperite cu stergare albe de in. Ne asezãm la masã si începem sã mîncãm. Doar nepotu-miu Mitut îsi face de lucru pescuind cu lingura cîte o boabã de fasole din ciorbã.

— Am fost cuminte sãptãmîna asta, unchiule Dragos. Asa-i cã n-ai sã mã bati ? zice.

Mã uit la sorã-mea care dã din cap ca si cum ar spune da, bãiatul a fost cuminte.

— Duminica viitoare n-am sã vin, zic. N-ar fi bine sã iei tu cîteva curele acum, asa, preventiv Mitut ? Ca sã nu faci vreo trãsnaie în urmãtoarele douã sãptãmîni.

Mitut pare sã cîntãreascã propunerea mea cu seriozitate. Refuzã.

— Nu, ai sã mã bati dacã fac ceva rãu. Dacã merit, ai sã mã bati atunci. Promit cã n-am sã plîng.

Asa e. Mitut nu plînge niciodatã cînd ia bãtaie. Doar icneste, apoi se duce în camera lui sã verse lacrimi în voie, fãrã sã-l vadã cineva. Are doisprezece ani.

— Unchiule Dragos, eu cînd am sã fiu mare am sã mã duc în Italia, sã muncesc acolo, ca tata Simion.

— Foarte bine Mitut, zic. Dacã ai sã muncesti, ai sã ai bani multi.

— Dar vreau sã vii si tu cu mine în Italia, unchiule. O sã vii ?

— Ce sã fac eu în Italia, Mitut ? îl întreb mirat.

— Sã mã bati. Sã mã bati cu cureaua, unchiule, ca sã nu beau. Vii cu mine si mã bati ca sã nu beau si sã nu cad de pe schelã, ca tata Simion. Promite-mi cã vii !

Se lasã tãcerea. O tãcere stînjenitoare. Mitut ne priveste si întelege cã a spus ce nu trebuia. Asa cã se ridicã, iese si o ia la fugã spre poartã, stîrnind spaima si protestul orãtãniilor din curte.

Rãmînem doar eu si sorã-mea. Singuri. Tãcuti.

— Te vezi cu Robert ? mã întreabã Melania, soptit, ca si cum ne-ar putea auzi cineva.

Fac semn cã da. Melania stie tot. N-am putut sã-i ascund ceva vreodatã. Stie de cînd m-a vãzut cu Scarlat, în seara aceea. A doua zi ne-a pîndit. Ne-a vãzut iesind din sat si s-a furisat dupã noi prin lanul de porumb, pînã la Jijia, în luncã. A vãzut cînd ne-am sãrutat, cînd ne-am dezbrãcat si ne-am fugãrit goi prin poianã ca mieii primãvara, apoi cînd ne-am tãvãlit ca doi cãtelandri prin iarbã si ne-am împreunat în lac. A vãzut tot.

N-a zis nimic acasã, n-a zis nimãnui. Abia cînd tatã-su l-a surprins în grajd pe Scarlat cu Vasile si l-a fãcut de rîs în sat, atunci m-a întrebat dacã mã simt rãzbunat. A vãzut cît sufãr, de parcã eu fusesem biciuit. Cred cã atunci am izbucnit în lacrimi. Credeam cã doar eu mã bucuram de goliciunea lui Scarlat, de frumusetea lui, de trupul lui cel cald. Cã doar cu mine este fericit. Or, Scarlat...

N-am mai schimbat de atunci cu el o vorbã, n-a încercat sã se explice nicidecum. Nici eu nu i-am cerut s-o facã. Toamna, am plecat ambii la armatã. Vreme de doi ani n-am mai stiut nimic de el. De parcã între noi doi nu s-ar fi petrecut nimic. Nimic. De parcã totul a fost un banal accident, asa cum luneci iarna pe gheatã si-ti scîntesti o mînã. Sau un picior.

 

Pe Robert l-am cunoscut pe plajã la Doi Mai. Avea douãzeci si unu de ani si era la prima