New MMSA spank logo

Sub pecetea pacatului

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 24 Jul 2010


(NOTÃ LÃMURITOARE: Aceastã poveste este inspiratã, mai mult sau mai putin, de cazul petrecut la mãnãstirea Tanacu, în iunie 2005. Cu toate acestea, ea este o operã de fictiune purã, iar personajele ei sînt întru totul închipuite. Anumite întîmplãri ar putea fi totusi de actualitate, deoarece sociologii au arãtat cã în unele mãnãstiri, mai ales în obstile izolate, pedepsele corporale continuã sã reprezinte o practicã uzualã. Cel care m-a ajutat sã compun varianta în limba englezã a povestirii mele si a revãzut-o în vederea publicãrii este Emlyn Morgan, cãruia nu voi conteni sã-i fiu îndeajuns de recunoscãtor.)

 

Sub pecetea pãcatului

§1. EXORDIUM. Mi se spune Teodosie. Ceea ce înseamnã “cel ce se dãruie lui Dumnezeu”, întru slava Domnului si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, fiul celui care este creatorul a tot ce existã în cer si pe pãmînt. Cîndva, numele meu de mirean a fost Emanuel, despre care vechii evrei spuneau cã ar fi însemnat “Dumnezeu e cu noi”. Asa îmi spuneau oamenii din satul unde m-am nãscut înainte ca sã fiu primit la mãnãstire – Emanuel. Vremurile acelea din copilãrie au apus si mi s-au sters din minte una cîte una. Se împlinesc azi mai bine de cinci ani de cînd am plecat de lîngã ai mei.

Preacuviosul Arsenie, duhovnicul meu, a fost cel care mi-a dat numele cel nou. Nu m-am împotrivit. Nici nu aveam cum. Dupã ce pãșește dincolo de poarta unei mãnãstiri, novicele nu-si mai apartine siesi nicicînd. Devine un bun comun al obstii mãnãstiresti. Dupã trei ani, Staretul Trifon m-a tuns întru monahism si m-a botezat pentru a doua oarã, dupã pravilele cãlugãresti. De atunci, toti mã stiu de Teodosie. Emanuel a rãmas doar o amintire din vremurile de aur cînd, copil fiind, trupul si sufletul meu îmi apartineau doar mie si fãceam cu ele tot ce voiam. Astãzi, sufletul si trupul le-am închinat lui Dumnezeu. Si cine îl are pe Domnul stãpîn, nu mai are nevoie de un altul pe pãmînt.

M-am dãruit pentru vecie Celui din ceruri veghind. Am depus jurãmînt sã-mi duc viata în rînduieli, canoane si ascultãri. O mãnãstire e ca un far pe o mare în furtunã, poate sã te ajute sã nu te zdrobesti de stînci si sã te scufunzi. Pe mine, asprimea vietii de novice m-a învãtat cum sã îndur în tãcere si sã mã supun. Preacuviosul Arsenie m-a deprins regulile din mãnãstire si m-a îndrumat cum sã am purtarea asa cum se cuvine unui cãlugãr. M-a ajutat sã aflu ce înseamnã lipsurile, umilinta, durerea, si din ce pricinã trebuia pe toate sã le îndur. M-a ajutat sã cunosc bucuria de a fi pe deplin supus, atîta cît o minte de om o poate afla. Si mi-a spus cã fericirea e numai o himerã care se aratã aievea, ca într-un vis. De aceea, doar putini o pot întîlni.

Dar iatã cum s-au petrecut toate cîte mi s-au întîmplat. Jur sã înfãtișez cu onestitate faptele si fãrã ascunzisuri, nedînd importantã la cît de nevrednice sau de ocarã ele ar fi. Jur sã aduc întreg adevãrul la suprafatã si sã mãrturisesc cu bunã credintã faptele si pãcatele mele. Asa sã îmi ajute Dumnezeu.

 

§2. PRIMIREA LA MÃNÃSTIRE. Am ajuns aici într-o dupã-amiazã ploioasã si rece, le putin timp dupã Sfintele Pasti. M-a condus pe niste poteci doar de el stiute Pãrintele Ioan, preotul din sat. Biserica mãnãstirii, cu turla ei zveltã înãltatã semet cãtre cer, e împrejmuitã de un sir de chilii, iar ceva mai încolo se aflã grajdul, staulul pentru vite si sura cu lemne de foc. Jur-împrejur, cît vezi cu ochii, sînt codri si munti. Îti trebuie mai mult de o zi ca sã-i strãbati. Totul fusese stabilit cu o lunã înainte, cînd Pãrintele Ioan a sfãtuit-o pe mama sã mã trimitã la mãnãstire ca sã mã cãlugãresc. A spus asa pentru cã eu nu am tatã. Nu l-am cunoscut niciodatã. Sînt un copil din flori, sînt rodul unor plãceri neîngãduite de Dumnezeu. Am venit pe lume ca fruct al pãcatului, al mãrului interzis cu care toti am fost cîndva ispititi.

—Închinã-l pe Emanuel Domnului, femeie, si El îti va fi purta recunostintã. Bãiatul se va ruga pentru iertarea smintelii tale, dar si a faptelor sale nechibzuite de care le-a sãvîrsit, asa i-a zis mamei Pãrintele Ioan.

Staretul Trifon l-a întîmpinat pe pãrinte în locuinta lui si au stat acolo un ceas si mai bine vorbind în tainã unul cu altul. Cred cã staretul s-a lãsat greu convins sã mã primeascã în obste, fiindcã abia într-un tîrziu am fost si eu chemat înãuntru. I-am sãrutat mîna dreaptã cuviincios. M-a privit lung, o vreme, ca un om întelept ce vãzuse multe la viata sa. Apoi, dupã datinã, a început sã mã cercteze de una, de alta, ca sã afle dacã am sau nu aplecare cãtre lucrurile sfinte. Si a cîntãrit dupã rãspunsurile pe care i le-am dat dacã sufletul mi-e deschis sau nu, si inima îndeajuns de curatã ca sã mãrturisesc.

—Poama rea poate sã strice poamele bune din pom, asa a zis Staretul Trifon dupã ce m-a descusut. Dar nu ar fi chibzuit, Pãrinte Ioan, sã îi refuzãm feciorului acesta prilejul sã se cãiascã. Va putea sã-si afle mai usor iertarea pãcatelor aici, în acest lãcas pãstrãtor al traditiilor ortodoxiei noastre. Traiul alãturi de fratii cãlugãri din sfînta mãnãstire îi va arãta cum sã se roage pentru ca sã fie iertat pentru ce-a sãvîrsit la vîrsta lui încã fragedã.

Asa a zis Staretul Trifon si mi-a zîmbit cu bunãtate. Apoi m-a pus sã rostesc Tatãl nostru si Crezul, ceea ce am si fãcut. Si mi-a spus din memorie un verset din Apocalipsã, pe care îl tin minte si azi. “Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc.” Dupã cuvintele acestea, a adãugat:

—Cine vrea sã-L iubeascã pe Dumnezeu trebuie sã învete sã verse lacrimi pentru el, asa a spus Sfîntul Efrem, harfa Duhului, credinciosilor sãi siriaci. Cu pîine de lacrimi te vom hrãni si lacrimi peste mãsurã îti vor tine de sete. Atîta timp cît Domnul, din marea Sa iubire fatã de oameni, a îngãduit ca sã fim pedepsiti, El ne-a dãruit aceastã neasteptatã nãdejde, prilejul cel bun ca sã strigãm dupã El în ajutor. Si sã-I cerem sã aibe milã de noi, dovedindu-I cît ne cãim. Prin urmare, dacã tu, Emanuel, vei fi asuprit pe nedrept, sã te bucuri. Iar dacã vei fi asuprit cu dreptate pentru faptele tale necurate, sã te bucuri la fel. Sîntem cu totii fii ai Domnului nostru. Si oare care este fiul acela pe care tatãl sãu nu-l pedepseste pentru greselile pe care le-a sãvîrsit ? Iar dacã Domnul s-a întrupat si a suferit pentru iertarea pãcatelor noastre, si noi trebuie sã suferim cu bucurie pedepsele asemenea Lui. Ai în minte vorbele acestea mereu, Emanuel, cãci în viata de aici, de la mãnãstire, vei avea multe lacrimi sã versi cît timp cît vei sta în lãcasul acesta al lui Dumnezeu.

Am priceput din vorbele Staretului Trifon cã Pãrintele Ioan îi destãinuise totul despre mine. Nu numai cã sînt un copil din flori, un copil nãscut din pãcat, nu doar atît. Îi mai spusese cã la cei saisprezece ani ai mei am trãit deja în pãcat. Prima care a aflat tot adevãrul a fost mama mea. Ea a fost cea care i-a mãrturisit Pãrintelui Ioan despre rãtãcirile mele, despre drumul cel strîmb pe care am apucat. I-a mãrturisit speriatã cã fiul ei a cunoscut deja plãcerile neîncuviintate ale cãrnii, pãcãtuind ca si ea, care, în tinerete, îl iubise pe bãrbatul acela care mi-a devenit tatã fãrã ca eu sã-l fi cunoscut veodatã. L-a iubit fãrã ca Biserica sã încuviinteze în vreun fel uniunea lor. Si iatã cã eu mostenisem acel stigmat. Îl mostenisem si îl întetisem de zeci de ori, i-a spus mama, cuprinsã de oroare si scuturatã de hohote de plîns. Iar Pãrintele Ioan a înteles-o într-o clipitã. Sau poate cã deja îi soptiserã la ureche cîte ceva alti oameni din sat.

 

§3. SUB ASCULTARE. În seara aceea, cea dintîi petrecutã la mãnãstire, am fost încredintat de staretul Trifon proaspãtului meu duhovnic, fratele Arsenie, cel care urma sã-mi dea povete si sã mã îndrume pe durata noviciatului meu. Arsenie era la vremea aceea cel mai tînãr cãlugãr din obstea deloc numeroasã din mãnãstire, sã fi avut putin peste treizeci de ani. Era un bãrbat chipeș, cu trupul puternic si pãrul revãrsat peste umeri. Avea ochii limpezi si negri, ca ai mei, iar privirea lui pãtrunzãtoare mã înfiora ori de cîte ori mã scruta. Pãrea un sfînt coborît de pe o icoanã din Bizant, cu chipul lui luminos si prelung. Vocea lui însã avea ceva din ecoul muntelui atunci cînd tunetele bubuie vara în cer: pãrea cã mã pãtrunde în tot trupul cînd îmi vorbea. Cînd fratii intonau la unison ori pe glasuri imnuri si psalmi, cîntul lui rãzbãtea din stranã pînã la bolta cea mare din naos, de unde cobora înapoi revãrsîndu-se de parcã ar fi fost însusi glasul divin.

Tin minte cã, în seara aceea, cînd staretul m-a încredintat lui ca sã-i fiu ucenic si i-a dat binecuvîntare ca sã-mi lumineze sufletul rãtãcit precum oaia lui Hristos, Arsenie mi-a spus:

—De azi înainte, va trebui sã dai ascultare la tot ce îti spun. Voirea mea va fi pentru tine singura poruncã de urmat. Ca novice, nu îti este îngãduit sã ai nici o vrere, nici un alt gînd. Vrerea mea va fi și a ta si atît. Am sã te urmãresc la tot pasul, am sã te îndrum si am sã-ti fiu mereu alãturi cu privirea si gîndul. Orice neascultare sau fãtãrnicie îti va fi pedepsitã cu asprime, pînã ce ai sã deprinzi cum sã te supui pe deplin. Ca sã îmbraci strai monahal, trebuie sã faci dovadã timp de trei ani cã esti vrednic de el.

Staretul Trifon a înclinat din cap a încuviintare si a fãcut cu mîna dreaptã semnul crucii asupra fiecãruia dintre noi. “Mergeti cu Domnul”, ne-a îndemnat, si am pãrãsit amîndoi stãretia. Ajuns în chilia duhovnicului meu, aflatã cel mai departe de bisericã dintre toate, Cuviosul Arsenie mi-a poruncit sã lepãd de pe mine toate hainele mele mirene. Gol în fata ochilor lui care iscodeau fãrã crutare corpul meu ce cunoscuse cumplitul pãcat, m-am simitit pentru întîia oara lipsit de orice apãrare si captiv. Am rãmas timid, stînd nemiscat si drept în picioare în fata lui. Dupã momentele acelea care mi s-au pãrut o vesnicie, cînd m-a cercetat în tãcere doar din priviri și într-un mod cu totul aparte, fratele Arsenie mi-a înmînat o hainã lungã, tesutã din pînzã de sac, si mi-a poruncit:

—Îmbrac-o. E singurul strai pe care un novice are voie sã-l poarte pe el. Va trebui sã umbi descult, iar masa o sã o iei de unul singur în trapezã, dupa ce toti fratii tãi vor fi mîncat. Trebuie sã participi la slujbele rînduite peste zi si la rugãciunile de noapte, dar ai sã sezi în genunchi la intrare, deoparte de ceilalti frati. Si sã nu uiti: pãstreazã consemnul tãcerii tot timpul. Nu îti este îngãduit sã vorbesti cu nimeni decît dacã esti întrebat. Stai de vorbã doar cu tine însuti. Pentru azi, e îndeajuns. Rostește-ti acum rugãciunea si du-te în grajd. Ai sã dormi acolo o lunã de zile, în fîn, pînã cînd o sã îti spun sã te culci altundeva.

Am pus pe mine haina aceea asprã pe care mi-o dãduse, am îngenuncheat si am murmurat rugãciunea de searã. Apoi, sãrutînd icoana si mîna ce mi-a întins-o, am pãrãsit chilia si m-am îndreptat înspre grajd. Mirosul de fîn proaspãt cosit si trãirile de peste zi m-au ajutat sã adorm imediat. Nu am visat nimic în noaptea aceea. M-am trezit devreme, în zori. Bãtãile de toacã mã chemau deja la utrenie, la cea dintîi slujbã din zi.

 

§4. VEGHEA. Asa mi-am petrecut prima mea sãptãmînã de noviciat. Nimeni nu mi-a spus un cuvînt, nimeni nu pãrea cã mã bagã în seamã, de parcã nu as fi existat. Încît am fãcut doar rugãciuni si am muncit din greu cot la cot cu ceilalti monahi, de la rãsãritul de soare, pînã noaptea tîrziu. Am sãpat, am fãcut straturi pentru rãsaduri si le-am udat cãrînd sute de gãleti de apã de la pîrîu. Abia în seara celei de-a saptea zile, îndrumãtorul meu m-a chemat din nou la dînsul în chilie si mi-a poruncit cu glasul lui aspru:

—În noptile care vin nu ai sã ai voie sã dormi. Ai sã stai de veghe sapte nopti în sir. Ai sã rãmîi singur în bisericã, șezînd în genunchi în fata iconostasului, si ai sã te rogi necontenit. Trebuie sã nu te lasi rãpus de obosealã cu nici un chip si sã nu adormi, ci doar sã rostesti întruna rugãciuni si dupã fiecare rugãciune rostitã sã bati cîte zece mãtãnii, lipindu-ti fruntea de podea, pentru ca sã-I arãti Domnului nostru cã Îi esti supus. Roagã-te Mîntuitorului nu doar cu buzele, ci din prea plinul inimii tale. Eu am sã veghez ca sã faci totul întocmai cum ti-am spus.

Arsenie m-a privit o vreme gînditor. Chipul lui, pe jumãtate luminat de pîlpîirea candelei, iradia în întunericul din chilie o cãldurã plãcutã. Cel putin, asa simteam atunci. Pentru o clipã, mi s-a pãrut cã îl știam de multã vreme pe acela cãruia trebuia sã-i dau azi ascultare deplin. Sau, mãcar, îmi pãrea cã îl mai zãrisem cîndva, poate în vis. Apoi, dupã o îndelungatã tãcere, timp în care eu nu am scos un cuvînt, desi as fi avut atîtea despre care sã-l întreb, mi-a spus cu glasul mai blînd tot ce aflase despre mine. Stia tot. Staretul Trifon îi dezvãluise întreaga tainã a mea. Arsenie aflase cã sînt nãscut din pãcat si cã am trãit în pãcat. Cã fusesem ispitit de Cel Necurat. Mi-a mai spus cã am luat parte la un desfrîu si mi-a povestit cît de crunt i-a pedepsit Dumnezeu pe cei din Cetatea Sodomei si a Gomorei pentru destrãbãlarea lor. Si cã plãcerea ispitei nu e un bine pentru om, dupã cum nici durerea pedepsei nu este un rãu.

Drept urmare, m-am rugat sapte nopti la rînd, veghind si fãrã sã mã las doborît de somn nici o clipã. Am repetat rugãciunile pe care le stiam, luîndu-le de la capãt iar si iar, singur în întunericul din bisericã. L-am implorat pe Dumnezeu sã-mi ierte rãtãcirea nesãbuitã din trecut. Simteam cum genunchii începeau sã mã doarã si cum pleoapele îmi deveneau tot mai grele, ca de plumb. Dar mi-am îndreptat mintea si inima doar cãtre Cel Nevãzut si curînd n-am mai stiut de nimeni si de nimic. Încetul cu încetul, am simtit cum vointa dãdea sã mã pãrãseascã si începeam sã uit de mine si de totul din jur. Zorii de zi mã gãseau lipsit de orice vrere, de orice gînd.

Încît, atunci cînd în dimineata celei de-a saptea zile, fratele Arsenie m-a chemat iarãsi la dînsul, noptile acelea nedormite m-au fãcut sã nu mai simt nimic din ce se petrecea cu mine, de parcã nu as mai fi avut nici cel mai slab simtãmînt. Eram si nu mai eram eu. Eram eu, dar corpul meu parcã apartinea altcuiva. Singurul meu gînd era acela cã trebuie sã îmi rãscumpãr pãcatul, cã trebuie sã sufãr pedeapsa pe care o bine meritam pentru ca sã fiu iertat, oricît ar avea corpul meu de îndurat pentru asta. Pricepusem cã umilinta, suferinta si durerea nu sînt un rãu. Dimpotrivã, prin ele urmam sã dobîndesc ceea ce altminteri nu avem cum sã obtin: iertarea mea. Cãci fericirea, mi s-a spus, e de neatins, o cunosc doar alesii lui Dumnezeu.

 

§5. PE CRUCE. În cea de a cincisprezecea zi de la sosirea mea la mãnãstire am fost pironit pe cruce. Era o cruce mare cioplitã din lemn de cedru adus din Liban, pe care fratii cãlugãri au înãltat-o nu departe de pridvorul bisericii. M-au legat strîns de mîini si de picioare cu frînghii stropite cu apã sfintitã, iar mijlocul mi l-au înconjurat cu lanturi ferecate cu încuietori. Au fãcut totul de parcã erau la o slujbã de hram, purtînd prapuri si fãcîndu-si mereu cruci. Au aprins cîte sapte lumînãri si au intonat solemn troparul Sfîntului Chiril : “Nu am fost îngropati cu adevãrat, nu am fost rãstigniti cu adevãrat si nu am înviat, cãci ceea ce noi am închipuit nu a fost altceva decît o asemãnare, pe cînd mîntuirea noastrã e realitate”. Pãcatul e urmarea libertãtii, de aceea a trebuit sã fiu pus în lanturi – pãreau sã îmi spunã. Pironit de cruce, urma sã nu mai fiu slobod si, totodatã, sã nu am putinta de a mai comite pãcat, asa mi-au zis. Apoi, am rãmas singur, asa întepenit pe crucea aceea si gol, în dogoarea soarelui ziua si în rãcoarea noptilor de munte. Pe ploaie sau vînt.

Ritualul acela de exorcizare a durat vreme de o sãptãmînã, si doar duminica am fost dezlegat ca sã asist la slujirea Sfintei Liturghii. În tot acest rãstimp, am fost obligat sã tin post negru. La amiazã, primeam de mîncare doar cîtiva pesmeti si o canã cu apã de bãut. Funiile mi-au pãtruns în carne si mã rãneau cumplit. O urnã cu tãmîie ardea lingã mine mereu. Din pricina fumului menit sã alunge diavolul din trupul meu pãcãtos, abia de puteam respira.

Am fost biciuit zilnic. Dimineata, Arsenie mã cobora de pe cruce si îmi sfîrteca spatele cu lovituri de gîrbaci. Cu bratele legate de un copac, sufeream sub loviturile pe care le primeam, gemeam, tipam doar atunci cînd durerea întrecea orice închipuire, iar spatele îmi sîngera din belsug. La amiazã, veneau fratii cãlugãri si rosteau rugãciuni pentru mîntuirea sufletului meu. Apoi mã scuipau cu scîrbã în fatã si fãceau de sapte ori semnul crucii asupra mea. Am fost dat jos de pe cruce si, în fiecare zi, am fost silit sã îndur un nou supliciu, lungit pe masa pe care, de obicei, se sãvîrsea Sfînta Litie, frîngerea pîinei în care s-a transformat trupul lui Hristos. Eram legat de masã si bãtut crunt cu mãnunchiuri de nuiele de alun muiate în apã cu sare. Spuneau cã fiecare nuia reprezintã unul dintre cele sapte pãcate ale lumii – pofta trupeascã, lãcomia, avaritia, lenevia, mînia, invidia si îngîmfarea. Fratii pãreau aprigi si îndîrjiti, fiecare era hotãrît sã lecuiascã lumea de cele sapte rele si, odatã cu ea, sã izbãveascã si fesele mele dezgolite în fata lor. Prin urmare, mi-au lãsat pe spate si coapse nenumãrate urme dureroase de vergi.

Urlam sub loviturile lor, îl strigam pe Domnul în ajutor, pînã cînd fratii m-au amenintat cã dacã am sã mai tip îmi vor înfunda gura cu cîrpe. Încît, vlãguit, nu mai reuseam sã scot decît un sir de gemete rãgusite. Horcãiam din pricina calvarului la care eram supus, de parcã mi-as fi dat ultima suflare Urinam fãrã voie, scrîsneam din dinti si simteam golul cumplit pricinuit de foamea îndelungatã cum îmi crestea în stomac sub usturimea loviturilor care nu conteneau. Si a trebuit sã le multumesc celor care mã chinuiau cu lacrimi amare pentru cã m-au fãcut sã gem si pentru toate cîte le înduram. Noaptea, gemeam de sete si dãdeam sã atipesc. Uneori, cîte un frate se milostivea si arunca pe mine o gãleatã de apã, ca sã nu lesin. Apoi venea o altã dimineatã si, odatã cu ea, Arsenie cu gîrbaciul lui necrutãtor.

Sub loviturile pe care le primeam, aproape cã nu-mi mai aduceam aminte de ce fusesem adus acolo si pironit pe cruce. Îl uitasem pe acela cu care pãcãtuisem, cãci pãcatul l-am comis în doi. Trupul prietenului de altãdatã, trupul lui Cãtãlin, atît de tînãr si de frumos, acela dupã care am fost ca nebun, îmi pierea din minte cu fiecare zi care trecea. Îmbrãtisãrile, fierbinteala care mã cuprindea ori de cîte ori eram aproape de el, împreunãrile noastre care sfîrseau în spasme, totul îsi pierdea pe de-a-ncetul conturul si devenea tot mai neclar în mintea mea. Sãrutul lui cel pãtimas era acum doar o nãlucã. Penisul lui Cãtãlin, rãscolindu-mi mãruntaiele, era doar fetisul altor vremi. Ceea ce îi dãruisem lui, si numai lui, îsi primea acum pedeapsa bine meritatã: trupul meu avea parte nu de membrul lui cel drag, pe care aproape cã-l venerasem, ci de ploaia de lovituri pe care le primea. Dar trupul acesta, deja nu mai era cu totul al meu.

 

§6. O NÃLUCIRE ÎNDOIELNICÃ. În delirul care pusese stãpînire pe mine, uneori durerea se prefãcea ea însãsi în plãcere si devenea ca o binecuvîntare prea putin asteptatã. Atunci, îmi închipuiam cã Arsenie, cel care îmi provoca suferinta mînuind gîrbaciul, era chiar Cãtãlin. Îmi închipuiam cã prietenul meu mirean luase înfãtisarea duhovnicului meu cãruia îi dãruiam trupul ca si cum i l-as fi dãruit lui Cãtãlin, cînd hoinãream împreunã prin pãdurile ce înconjurau satul nostru natal. Eram doi adolescenti hãrãziti unul altuia, simteam amîndoi clipa supremã cum ne dãdea ocol, asteptam cu nerãbdare rãbufnirea simturilor noastre aprinse si revãrsarea lichidului acela fecundator care sã ne pãtrundã în mãruntaie. Pe cruce si în delir fiind, sperma lui Cãtãlin si sperma lui Arsenie se amestecau în mine, iar gîfîitul sacadat al prietenului meu de altãdatã se însotea în mintea mea cu rugãciunile duhovnicului meu, rostite cu glasul lui atît de viril.

Si nu era doar o închipuire. Pãcatul acela, al cãrui farmec îl resimtisem prima oarã împreunã cu Cãtãlin, atunci cînd am primit întîiasi datã în mine botezul mirului sãu seminal, ca si cum am fi descoperit amîndoi un tãrîm de basm neștiut într-un chip cu totul neașteptat, îl retrãiam zilnic acum, dar ca o pedeapsã. Mã lãsam pãtruns, docil, nemișcat si fãrã sã mã împotrivesc cu nici un chip, pentru ca duhovnicul meu sã-mi binecuvînteze trupul. Era ca un ritual repetat pînã la satietate, menit sã îmi provoace dezgust fatã de mine însumi si fatã de pãcatul cãrnii mele, cel din trecut, sã-mi curme orice pofte și orice nãluciri. Un ritual la care luam parte supus. Cãci ce altceva poate fi supunerea decît mormîntul vointei ? Si cum sã-mi întipãresc în minte altminteri decît fãcînd ascultare tãcutã si deschizînd ochii asupra rãului pe care l-am înfãptuit, cã orice nãrav îsi are dezvãtul ?

Mã simteam umilit, sleit de repetarea zilnicã și fãrã mãsurã a acelei terapii, eram doar un corp care îsi primea ratia lui de durere si silã zi de zi. Eram ca un bolnav ce lua un leac care sã-i ofere speranta cã se va întrema cîndva. Dar ca un trup dãruit lui Dumnezeu ce eram, si prin urmare cu voia Lui, m-am dovedit a fi pe de-a-ntregul supus duhovnicului meu în toate acele zile petrecute pe cruce. Eram un corp pe care învãtam cu fiecare zi care trecea cum sã-l dispretuiesc. Pîngãreste-ti carnea, defãimeazã-te singur, dispretuieste-ti și cedeazã-ti vintrele – oare nu sînt toate acestea porunci înscrise în Sfintele Scripturi ?

 

§7. RENASTEREA. Cînd s-a împlinit sorocul sã scap de calvar, fratele Arsenie mi-a desferecat lanturile si m-a eliberat de pe crucea aceea de care fusesem pironit. Am cãzut în genunchi si am sãrutat mîna care mã biciuise. Si am izbucnit în hohote de plîns. Apoi, am lesinat. Cînd m-am trezit, pãream un alt om. Mã simteam scãpat de o povarã, iar fratii cãlugãri mã priveau cu alti ochi, mai binevoitori. Începeam sã exist chiar si pentru ei, îmi cîstigasem acest drept. M-au dus la infirmerie si mi-au îngrijit rãnile, m-au spãlat si mi-au uns pielea cu alifii preparate din flori de gãlbenele si de rostopascã, din ierburi stiute numai de cãlugãri, culese la ceasuri anume de prin fînete si pãduri. Mi-au pus comprese cu tincturã din muguri de plop si mi-au dat sã mãnînc ouã de potîrniche si pastramã de cerb. Dupã o sãptãmînã, rãnile mi-au dispãrut ca prin minune. Au rãmas doar cîteva cicatrici.

 

§8. ALUNGÎND DIAVOLUL DIN MINE. În cea de a sasea sãptãmînã, aveam sã aflu de la duhovnicul meu despre primejdia care mã pîndea: cã Necuratul dã tîrcoale locului de unde a fost izgonit. Cã dacã alfã momentul prielnic se furiseazã din nou acolo si de aceea trebuie sã mã pãzesc. Cã va trebui sã sufãr si alte canoane ‒ a mai spus Arsenie ‒, si cã mi se va citi din Molitvelnicul Mare, cartea trebuintelor noastre, pentru ca vrãjmasul sã fugã, iar eu sã fiu tãmãduit de patima care îmi îmbolnãvise trupul si îmi stricase și mintea. Dar cã rugãciunea aceea e atît de primejdioasã, mi-a spus, încît s-ar putea întoarce în contra mea dacã cel care o rosteste nu are dezlegarea sã o facã si nici harul potrivit.

Nu aveam de ales, cãci de mult nu mai hotãram eu pentru mine, ci doar Arsenie si Staretul Trifon hotãrau, eu trebuia doar sã ascult. Mi s-a spus cã la mãnãstire s-au sãvîrsit multe minuni. Copil mirean fiind, am vãzut cum vin credinciosi de pretutindeni în pelerinaj ca sã se roage de mîntuirea lor si sã fie scãpati de patimi si boli. Sã fie pãziti de cutremur si trãsnet, de secetã si ape, de vrãji si de vrajbe, de neputinte si duhuri, de sterpãciune, de gheatã, de fiare, de sodomie, de hoti, de glont, de muscãturã de sarpe ori alte otrãvi, de rîvnit la femeie strãinã sau la vreun animal, de duhori, de iubirea de sine, de betie, de furii si de multe alte primejdii lumesti.

S-a întîmplat deci într-o vineri, o zi de post, în care la mãnãstire se sãvîrseste Taina Sfîntului Maslu pentru vindecarea celor bolnavi. Primisem turta nedospitã din care trebuia sã mãnînc dimineata, pe stomacul gol, ca dintr-o anafurã, si fusesem miruit cu uleiul sfintit, cel fãcãtor de minuni. Apoi, Staretul Trifon m-a chemat sã îmi spunã cã luase încuviintare de la arhiereu ca sã-mi citeascã molitva Sfîntului Vasile, ierugia temutã prin care Satan e blestemat si gonit de la locul lui. Am rãmas doar noi doi, eu si staretul, în bisericã. Eu pãream pierdut. Pãrintele pãrea si el tulburat. A cadelnitat de cîteva ori, apoi a îndreptat vîrful crucii sale de arhimandrit cãtre mine si a început sã rosteascã blestemele rar si cu glas rãspicat.

 

§9. RUGÃCIUNEA. Din cîte îmi amintesc, a spus asa: “Teme-te, fugi, pleacã, depãrteazã-te diavole necurate si spurcate, cel de sub pãmînt, din adînc, înselãtorule, oriunde esti sau unde mergi, de esti însusi Veelzevuv sau cela ce scuturi, de te arãti ca sarpele, sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul; ori ca bãrbat, ori ca femeie, ori ca jivinã, ori ca pasãre; sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care nãvãlesti înfricosînd, sau sfîsii, sau uneltesti rele; ori esti desfrînat, ori poftitor, ori fãcãtor de desfãtare, ori fermecãtor, ori îndemnãtor spre dragoste necuratã, ori ghicitor în stele, ori sezi în casã, ori esti fãrã de rusine, ori iubitor de vrajbã, ori fãrã astîmpãr; sau vii dimineata, sau la amiazã, sau la miezul noptii, sau la revãrsatul zorilor, sau din întîmplare, sau de cineva esti trimis, sau ai nãvãlit fãrã veste; sau esti din mare, sau din rîu, sau din pãmînt, sau din fîntînã, sau din groapã, sau din baltã, sau din noroaie, sau din orice altã materie, sau de pe uscat, sau din necurãtie; sau din luncã, sau din pãdure, sau din copaci, sau din pasãre, sau din tunet; sau de unde stim sau de unde nu stim, sau cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebãnuit; piei si te depãrteazã, rusineazã-te de chipul acesta zidit si înfrumusetat de mîna lui Dumnezeu.”

 

§10. IZGONIREA. Asa a rostit Staretul Trifon vorbele acelea de hulã, cu harul ce i-a fost dat de Dumnezeu. Era singurul învrednicit în eparhie cu asa putere în toate mãnãstirile risipite prin muntii dimprejur. În timp ce dînsul citea blestemele, observam cum glasul începea ca sã-i tremure tot mai mult. Dar nu s-a lãsat bãtut, si-a învins teama si a citit pînã la capãt totul. A luat asupra sa toatã primejdia ce mã pîndea. Eu doar îl ascultam. Si mi se pãrea cã biserica se inundã treptat cu miresme de smirnã si de busuioc si cã auzeam aievea un cor de îngeri care intona cîntece de slavã dinspre strane.

Si deodatã, am auzit limpede o voce rãgusitã si necunoscutã venind dinspre absidã si care îmi spunea:

—Emanuel, pe cît de mult te-am iubit cînd locuiam în tine, tot pe atît azi te urãsc.

A repetat cuvintele acestea de cîteva ori. Tot mai în soaptã. Tot mai stins. Apoi, vocea aceea a dispãrut. Iar eu am fost cuprins de o bucurie fãrã seamãn pe care abia dacã mi-am putut-o înfrîna. Era ca o exaltare pe care nu o meritasem, nu fãcusem mai nimic ca sã fiu demn de ea, încît m-am rusinat eu însumi de mine.

 

§11. PEDEPSELE. Toate canoanele si pocãintele aveam sã le cunosc în anii care au urmat, sub supravegherea strictã a lui Arsenie, fratele si duhovnicul meu. Sirul lor e fãrã sfîrsit. Am stat îngenuncheat la intrarea în bisericã și am cerut îndurare de la frati, fãcînd mãtãnii ca un cãlugãr ce nu face ascultãri. Am stat vreme de douãzeci și patru de ceasuri închis în beci, fãrã pîine si apã, asemenea celor dedati la betii. Am primit treizeci si nouã de lovituri de toiag ca aceia care afurisesc. Am tinut post negru patruzeci de zile în sir, de parcã as fi fãcut de rusine cinul monahal. Am simtit sfichiuirea gîrbaciului pe spatele dezgolit, asa cum primesc cei prinsi cã preacurvesc. Am mîncat doar rãmãsite de la masa fratilor mei, de care au parte doar cei care se lãcomesc. Coapsele si pulpele mi-au fost supuse la chinuri de iad, cu crengi pline de spini, ca si cum as fi luat în derîdere cele sfinte. Am fost silit sã umblu descult iarna pe zãpadã, cum e pedepsit monahul care a hoinãrit fãrã învoire de la ierarhul sãu. Am fost oprit de la împãrtãsanie, de parcã as fi dus la gurã ce nu e îngãduit. Am fost bãtut cu bulgãri din balegã si lut atunci cînd m-am semetit. Am copiat psalmii si am fost lovit cu parul de lemn, ca si cum as fi ridicat mîna asupra vreunui frate duhovnicesc. Am fost dezbrãcat la piele si bãtut cu vîna de bou ca hotul înrãit. Am rãtãcit o sãptãmînã în pãdure ca un sihastru, doar cu ierburi si fructe tinîndu-mi de hranã, ca si cum obstea m-ar fi îndepãrtat de la ea. Am fost dojenit de Arsenie si pedepsit ca si cum as fi sãvîrsit eu însumi toate aceste pãcate pe care cu greu cineva le-ar putea sãvîrsi într-o viatã de om.

 

§12. TUNDEREA. Asa am trãit vreme de trei ani dupã ce am intrat la mãnãstirea unde Pãrintele Ioan m-a adus ca sã fie gonit diavolul care îsi fãcuse în mine ascunzis. M-a adus ca sã mã lecuiesc de pornirea cea nefireascã si atît de osînditã de Dumnezeu. Trei ani am fost un oarecare Emanuel, un novice anonim, bãiatul din flori nãscut din pãcat si care cunoscuse plãcerile neîngãduite ale cãrnii cu un alt bãiat. Aici am fost pedepsit, si tot aici am fost exorcizat. Încît, dupã trei ani de ascultãri supuse si pline de virtuti, de suferinte si dureri, fratii au hotãrît cã pot sã fiu primit cãlugãr în obstea lor. Iar Staretul Trifon, luminat la fatã, a fost cel care a încuviintat.

Drept urmare, am venit descult în fata fratilor mei din mãnãstire spre a primi taina celui de-al doilea botez, îmbrãcat doar într-o camasã albã de in si lungã pînã la tãlpi. Numele meu, Emanuel, urma sã devinã amintire. La fel si trupul lui Cãtãlin. Noul meu nume, cel de cãlugãr, e Teodosie, cel dãruit de bunãvoie lui Dumnezeu. Am fost condus din pridvor spre sfîntul altar adãpstit de duhul rãu sub sutana duhovnicului si nasului meu. Am primit taina tunderii întru rasofire lîngã iconostas, cãci mintea cãlugãrului trebuie curãtitã înainte de a se logodi cu Împãratul cel de Sus. Foarfecele mi-au tãiat suvitele de pãr, patima si voia, si gîndul meu lumesc. Apoi, am îmbrãcat cãmasa cea nouã si curatã de monah, si mi s-a asezat culionul pe cap. Am pus pe mine sutana neagrã, de doliu, cãci pentru lume eu eram deja un mort. Iar cînd fratii m-au întrebat: “Cum te numesti, pãrinte ?”, le-am rãspuns atît: “Teodosie cel pãcãtos !” Cãci am pãcãtuit.

 

§13. BUNE SI RELE. Privind înapoi si fãrã mînie la cei trei ani de noviciat, pot sã-mi amintesc azi cîtã suferintã am îndurat si cu cîte ispite a trebuit sã mã lupt. Au fost anii în care am știut toate durerile si fericirile duhovnicesti. Nu am putut ca sã mã plîng nimãnui pentru cîte am avut de îndurat. Mi s-a îngãduit sã vorbesc doar atunci cînd eram întrebat. Am putut doar sã gem de durere, sã mã rog pentru iertarea mea si sã plîng. Pentru orice gresealã am fost bãtut cu gîrbaciul. Trupul mi-a fost biciuit si apoi siluit. Am fost vindecat de pãcat printr-un act ce semãna a pãcat, dar care, mi se spunea, era un leac. Am fost ca un corp cãruia i se injecteazã otravã, la început în doze mici, apoi tot mai mari, ca sã nu mai poatã fi nicicînd otrãvit. Am priceput cã secretia aceea vîscoasã pe care o primeam în mine era doar un antidot. Asa am învãtat pe propria-mi piele cã plãcerea nu e un bine, iar pedeapsa nu e rea. Deoarece pedeapsa pe care o primeam era însotitã de fiecare datã de binecuvîntarea pe care o luam de la duhovnicul meu, de fluidul sãu mîntuitor si crismal care mã inunda în interior.

Vreme de trei ani a trebuit sã-i mãrturisesc totul, zi de zi, fãrã contenire. Sã îi spun : “Binecuvînteazã pãrinte, cãci am pãcãtuit”, si sã-mi mãrturisesc pãcatele în mod repetat. Sã dau în vileag unde si de ce am gresit. Sã mã dezic de Cãtãlin, sã mã cãiesc pentru clipele de extaz trãite alãturi de el. Sã mã supun la canoane si sã fac penitenta pe care Arsenie mi-o impunea. M-am biciuit de zeci de ori singur în acesti ani, ca sã gonesc din mine gîndurile mele cu pãcat. Mi-am pricinuit singur durerea, repet