New MMSA spank logo

Nu poti merge drept înainte cînd drumul o ia cotit

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 28 Apr 2011


Sastipe! Sã fim cu totii sãnãtosi. Cînd sînt sãnãtosi, tiganii înfruntã usor orice lipsuri. Înfruntã sãrãcia si foamea. Si frigul din iarnã. Si arsita verii. Si ostilitatea cu care sînt întîmpinati mai peste tot. Si pãduchii. Si moartea iepei care tocmai a fãtat. Si mînzul pe care l-au pierdut. Si amintirea celor dusi. Înfruntã spinii din stepã. Sisul care la mînie loveste pe sest. Si ciomagul. Cît sînt sãnãtosi, tiganii n-au teamã de nimic. Au dorinte multe în suflet si multe vise în gînd. Dorm sub cerul liber si cred cã lumea întreagã e a lor.

 

Morel e copil de tigan si s-a nãscut la Țãndãrei, pe malurile Ialomitei. Orasul e mic, cu oameni sãraci. Doar de Ziua Crucii mai prinde viatã cît de cît. Atunci vin acasã mai toti cei plecati prin lume ca sã-si facã în viatã un rost.

Strachina, cartierul lor tigãnesc, e un fel de ghetou. Un cartier cu ulite pline de praf, cu cocioabe din chirpici si garduri rupte, cu grãmezi de gunoaie ce colcãie de sobolani. Morel a crescut în peisajul acesta dezolant, dominat doar de casa bulibasei, seful lor, al tiganilor din Țãndãrei.

Casa bulibasei Bucasin, zis si Piedone, e un palat înalt cu scãri de marmurã si ferestre mari, decorat cu turnulete de jur-împrejur. Are trei etaje si douã piscine, iar camere, sã tot fie vreo treizeci. Nimeni nu apucã sã locuiascã vreodatã în toate.

Sînt sute de cocioabe în Strachina si doar cinci, sase palate. Palatele par ca de basm si sînt ale tiganilor bogati. Înãuntru sînt covoare persane, candelabre din cristal de Murano, oglinzi cu rame de aur si mobilier de mahon. Iar în fatã stau aliniate Mertane, Rolls-Royce-uri si alte masini care de care mai babane. Nu poti sã te apropii nicicum ca sã furi. Sînt pãzite palatele acelea, oricine ar îndrãzni sã se apropie ar fi omorît în bãtaie pe loc.

Casa în care s-a nãscut Morel are o singurã camerã în care trãiesc toti claie peste grãmadã. Sînt patru frati. Au si o sorã mai mare, dar cînd a împlinit doisprezece ani s-a mãritat, dupã datinã, si s-a dus la casa ei. Morel a crescut în Strachina împreunã cu fratii lui si s-a jucat în praful din ulitã cu alti puradei, pînã a împlinit doisprezece ani.

Despre ce-a fost mai demult, Morel stie doar din povesti, de la bunica. Màmi Trandafira îi povestea seara, pe întuneric, atunci cînd era mic. Iar Màmi Trandafira stia povestea de la mamaia ei.

Erau vremuri cînd tiganii trãiau liber si erau mîndri de natia lor. Mergeau cu cãrutele cu coviltir stîrnind nori grosi de praf, strãbãteau stepa, iar seara se opreau si aprindeau focuri uriase, dansînd si cîntînd pînã noaptea tîrziu. Aveau de toate, erau fericiti. Stiau fel de fel de meserii deprinse din tatã în fiu. Stiau sã mestesugeascã cazane uriase pe care le cãleau doar cu pisat de cal si erau pretuiti pentru tot ce fãceau. Țigãncile ghiceau în bobi si în palmã, aflau ce aduce viitorul, si purtau fuste largi, înflorate, cu salbe grele de aur la gît. Dansau arãtîndu-si la toti sînii goi. Boierii de la oras ar fi dat oricît ca sã facã dragoste cu o tigancã frumoasã, erau pur si simplu vrãjiti de farmecele lor.

Apoi a venit anul acela teribil, cînd au fost dusi în lagãr la Bug. Era rãzboi, si multi tigani au fost deportati. Au cãzut rãpusi de mizerie, de foame si frig. Despre ce-a fost, despre Legiunile Negre ale mortii, aminteste imnul lor tigãnesc : “Pe toti i-au ucis, bãrbati, femei si copii”. A venit comunismul apoi si meseriile lor s-au dovedit a nu mai fi bune de nimic. Le-au rãmas doar cîntecele si-atît. Multe i-a povestit Màmi Trandafira lui Morel pe cînd mai trãia.

 

Morel a ajuns acum trei ani la Londra împreunã cu Ramon, fratele mai mic. I-a adus Gogu Labã, un tigan din Banat stabilit în Regatul Unit de vreo zece ani. I-a adus cu masina si le-a spus sã le zicã la toti cã e tatãl lor. Dacã uitã si zic altceva, le-a spus Labã, o sã-i batã de sã-i omoare pe amîndoi. Si le-a tras douã perechi de palme chiar atunci, sã vadã cum e.

Au vãzut stele verzi. Gogu avea mîna grea ca ciomagul, asa cum, de altfel, si numele i-o spunea. De durere si fiindcã le vîjîia capul, nici Morel, nici Ramon n-au scos un cuvînt. Li se pãrea cã nu mai aud nimic. Si totusi l-au auzit pe Gogu repetîndu-le cã pe viitor trebuie sã i se adreseze cu “Dada Gogu”. Pentru cã el, Gogu, avea acte din care sã reiasã cã amîndoi sînt bãietii lui. Si le-a mai zis cã atunci cînd o sã-i batã, sã-i zicã dupã aceea “najis shukar n dada”, adicã sã-i multumeascã frumos, cã asa e civilizat.

Au plecat din Țãndãrei tustrei, într-o dimineatã de august. Maicã-sa, daje Zambila, le-a urat cu lacrimi în ochi “Larcio drom”, drum bun si noroc ! Hilton si Napoleon, fratii gemeni care aveau doar sase ani, încã dormeau. Pe tatãl lor, bãietii nu-l mai vãzuserã de un an. Plecase la muncã în Italia împreunã cu alti tigani. Doar Pamela, cãteaua, i-a lãtrat, fugind dupã masinã si stîrnind cîinii din mahala.

S-au oprit o noapte la München, într-o tabãrã de tigani. Acolo, Ramon a început sã plîngã cã vrea acasã înapoi. Ramon nu împlinise opt ani. Dada Gogu a dat cu pãlãria de pãmînt, semn rãu, pentru cã ori de cîte ori un tigan dã cu pãlãria lui de pãmînt înseamnã cã e foarte nervos. Într-adevãr, Gogu a luat o bîtã din portbagaj si l-a altoit pe Ramon, nu tare, doar de cîteva ori. I-a spus cã dacã nu tace îl dezbracã gol puscã si îl bate cu biciul, apoi o sã-l bage cu capul în hîndel, în cãcatul din veceu. Iar ca sã nu existe dubii, si-a scos pula si l-a stropit tot de pisat. Asa cã Ramon a tãcut.

 

Pentru Morel, Londra a fost un soc. Totul pãrea ciudat. Trenurile mergeau pe sub pãmînt, iar parcurile i se pãreau imense, dar fãrã nici un folos. Era multã iarbã, dar nici un cal care s-o pascã. Nimeni nu semãna porumb. Nu crestea pe imasul acela nici gãinã, nici porc. A vãzut magazine imense în care puteai sã intri si sã iei orice. Nimeni nu pãrea sã întrebe nimic la iesire. Ciudat. Cît despre autobuzele cu etaj, Morel nu mai vãzuse asa minuni.

Gogu Labã locuia într-un bloc, undeva în sudul Londrei, în Brixton. Erau multi negri, caraibieni si vietnamezi pe acolo, dar si tigani. Morel a vãzut si o moschee pentru musulmani. O lume întreagã pãrea cã s-a adunat în Brixton, cu toate pãcatele ei. Contrabandã cu arme, droguri, politisti care supravegheau totul, desi erau blînzi ca mieii fatã de cei de acasã, care te bãteau cu bulanul fãrã motiv. O lume ciudatã, în care Dada Gogu pãrea în apele lui. În apartamentul lui din Brixton locuiau, de toti, vreo zece bãieti. Toti din Țãndãrei.

 

În sãptãmîna ce a urmat, Morel avea sã afle si cealaltã fatã a Londrei, una pe care n-o bãnuia. Dada Gogu l-a dus în Clapham, pe New Kent, Pecham Road si Town Bridge Road, în Borough si în Elephant. Apoi i-a spus cã e “zona lor” si cã nu are voie sã meargã în alte pãrti. Pe metrou, putea sã “opereze” pe Victoria Line, pe Bakerloo, Jubilee si Northern Line, dar sã nu treacã dincolo de Tamisa cu nici un pret.

Asta deoarece barosanii din Țãndãrei si-au împãrtit Londra în sase sectoare, iar sudul era al lor Si i-a mai zis Dada Gogu lui Morel cã de azi înainte, el si fratã-su, Ramon, trebuie “sã producã”, adicã sã facã bani.

Pentru asta, Morel si Ramon trebuiau sã cerseascã. I-au atîrnat lui Ramon o pancartã de gît pe care era scris : “Sîntem din România si sîntem foarte flãmînzi. Dati-ne un ban ca sã mîncãm”. Morel trebuia sã meargã alãturi de frate-su mai mic, ducîndu-l de mînã. Puteau sã cerseascã oriunde în “zonã” : în magazine, lîngã biserici, în metrou – dar sã fie în zona lor.

Seara, fiecare bãiat trebuia sã spunã cît “a produs”. În dormitorul lor cu paturi suprapuse, stãteau cu totii drepti în picioare, aliniati pe un rînd. Si fiecare trebuia sã-i predea lui Dada Gogu banii pe care i-a adunat peste zi, pînã la ultimul sfant. Vai si amar de cel care ar fi îndrãznit sã ascundã mãcar o letcaie. Stia ce pedeapsã îl asteaptã – va fi ars cu tigara aprinsã. Au pãtit-o cîtiva bãieti. Li se vãd cicatricile pe obraz si pe piept chiar si azi. Unii mai simt mirosul de carne arsã în nãri. Gogu nu-i ierta niciodatã, îi frigea cu tigara si rîdea.

— Soske ? De ce tipi, mã, e rãu tare ? E nasol ? Pãi cum sã nu fie nasol dacã ciordesti de la mandea ? Pastele cui te-a fãcut !

Apoi, Dada Gogu le spunea cã tigara aprinsã e canci. Schiopii, ciungii si cocosatii “produc” totdeauna mai mult. Asa cã ãluia de îndrãzneste sã-l mai fure o sã-i taie degetele de la mînã cu toporul, ca sã adune mai multi bani. Siguro cã dacã îi taie degetele o sã adune grãmadã, le zicea Dada Gogu.

Gogu Labã îi tinea din scurt pe bãieti. Îi întreba unde merg si se tinea pe urma lor. Îi învãta cum sã cerseascã în asa fel încît sã fie crezuti, spunîndu-le cã numai cîinele care sapã adînc dã de ciolan. În cîteva luni, Morel si Ramon au învãtat limba si puteau sã adune bani frumosi. Îmbrãcati subtire, în maiou si pantaloni scurti, tremurînd de frig pe ploaie sau vînt, au învãtat cum sã facã în asa fel încît trecãtorilor sã li se facã milã de ei si sã se scotoceascã în buzunare dupã ceva lovele, cîtiva pitaci pe care sã li-i dea. Iarna, au cersit mai mult prin metrou.

Dar n-a fost usor. Trebuia sã adune, el si Ramon, mãcar o sutã de lire pe zi. Cine nu fãcea planul era pedepsit. Seara, de fatã cu toti, vinovatul era dezbrãcat în pielea goalã si legat cu lantul de pat, ca sã nu fugã de durere prin casã. Apoi Dada Gogu lua un bãt, unul lung, si îl învinetea din cap în picioare pe cel ce nu aducea bani destui. Luaserã ei multã bãtaie acasã la Țãndãrei, dar bãtul acela flexibil suiera cumplit de amenintãtor prin aer si unde cãdea parcã tãia în carne vie. Lãsa urme adînci. Cine tipa de durere, era bãtut pînã tãcea. Avea voie sã plîngã, atît.

Gogu trãgea în ei fãrã milã, ca în hotii de cai. Morel a luat zeci de bãtãi. De fiecare datã dupã ce lua bãtaia, trebuia sã spunã “najis shukar n dada, multumesc tatã cã m-ai bãtut. Dar îi era milã de Ramon. Plîngea de cîte ori Ramon era pedepsit. Si zvîcnea de durere la fiecare loviturã pe care frate-su mai mic o primea. Îl ruga pe Dada Gogu sã-l batã pe el în locul lui Ramon. Îl implora. Gogu însã era neînduplecat. Îi tragea cîteva perechi de palme lui Morel, îl lovea cu capul de pereti, îl scuipa, apoi îsi vedea de treabã în continuare, ca si cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

De cîte ori Dada Gogu îl bãtea pe unul din ei, de fiecare datã rîdea. Cu cît cel pedepsit plîngea mai tare, cu atît Gogu pãrea mai multumit.

— E nasol ? Pãi cum sã nu fie, mã, dacã nu “produci” ? De ce plîngi acuma ? Trebuia sã plîngi pe stradã, sã rupi inima în douã la bulangii. Sã le spui ce pãtesti.

Si avea dreptate. Cînd îsi exhibau vînãtãile la trecãtori, cînd plîngeau de foame si spuneau cum acasã dada îi bate, Morel si Ramon fãceau mai multi bani. La toti le era milã de ei. De fricã, plîngeau de-adevãratelea pe stradã si le arãtau tuturor urmele de la bãtaia pe care o primiserã nu de mult – vînãtãile de pe picioarele goale, si chiar de pe cur.

Ca sã “producã” o sutã de lire pe zi, un bãiat trebuie sã “munceascã” din greu. Rudarul stie sã facã linguri si sã ciopleascã obiecte din lemn. Ursarii îmblînzesc ursii si îi fac sã joace. Lutarii fac cãrãmizi, si toti stiu sã cînte din scripcã, tambal si acordeon – e plinã lumea de cîntecele lor. Cînd au venit din India, acum mii de ani, tiganii au adus cu ei dansurile lor triste sau de-a dreptul nebune. Dar nimeni nu mai pare sã aibã nevoie de mestesugul lor.

La Londra, tot ce pot face bãietii de vîrsta lor e sã cerseascã sau sã spele parbrizul masinilor oprite la stop. Altceva canci.

 

Cînd Morel a furat prima oarã, era în metrou. S-a urcat la London Waterloo dimineata, la orã de vîrf. Se stie cã acolo unde e lume bogatã, cei sãraci au ce fura. Încît, Ramon s-a asezat în fata unei tinere ce pãrea cam visãtoare si a început s-o priveascã fix în ochi. Apoi i-a zîmbit. Fata i-a rãspuns cu un zîmbet. În multimea din metrou, a fost un fleac pentru Morel ca sã taie buzunarul de la rucsacul fetei si sã-i salte portmoneul. A coborît la prima statie. Portmoneul l-a aruncat într-un tomberon, a pãstrat doar cardul de credit si banii.

În seara aceea, Dada Gogu l-a chemat la dînsul în camerã. I-a turnat un pahar de Stela Artois si i-a dat sã mãnînce hot-dog. Berea i s-a pãrut lui Morel cam amarã. Dada Gogu l-a bãtut bãrbãteste cu palma pe ceafã si i-a spus cã e mîndru de el. În portmoneu era o sutã de lire si ceva mãruntis. Si i-a mai spus sã încerce în piatã, lîngã Arcade, dimineata, cînd e aglomerat. Dar sã fie cu bãgare de seamã sã nu fie prins. Uneori prinzi tu ursul, alteori însã ursul te omoarã pe tine, i-a mai spus Dada Gogu atunci.

—O sã-i trimit si mã-tii, lui daje Zambila, ceva bistari, i-a zis Gogu. O sã se bucure, cã de cînd tatã-tu lucreazã în Italia, abia dacã are din ce trãi.

În seara aceea a aflat Morel tãrãsenia în ceea ce îl privea. Pînã atunci nu stiuse nimic. Ca sã plece în Italia la muncã, taicã-su a avut nevoie de bani. De unde sã-i împrumute ? I-a dat Gabor Zdrahonea un miar cu împrumut. Gabor e unul din cei cinci barosani din Țãndãrei. I se spune Termopan, pentu cã e primul din mahalaua lor care si-a fãcut casã cu douã etaje si ferestre de termopan. Dobînda a fost para la para. Tatã-su trebuia sã-i dea înapoi lui Termopan douã miare. Nu i-a avut.

Termopan i-a trimis vorbã cã dacã nu-i achitã datoria, o sã vinã Johnny Jungherul în Italia ca sã regleze conturile în numele lui. Johnny nu rateazã victima niciodatã, cum o spune si numele lui. Si i-a mai transmis Termopan vorbã cã pînã va ajunge Johnny în Italia, o sã plãteascã zece vlãjgani cu belengherul sus ca sã-i futã nevasta, pe Zambila, de sã-i sarã ochii din cap. În gurã, în mingeac si în cur. O sã-si bage toti cariciul în gura ei. Apoi o sã-i ia gîtul, lui Zambila si la copiii ei.

Ai lui n-au avut de ales, nu s-au tocmit. Cine nu are bani în Țãndãrei îsi vinde copiii. Primeste în schimb o mie de euro si zece procente din cîstig. Morel si Ramon au fost vînduti deci lui Termopan, care, la rîndul lui, i-a dat pe bãieti pe mîna lui Gogu Labã, omul lui de la Londra. În Regat se pot face bani frumosi, secretul e ca bãietii sã fie tinuti din scurt.

 

Cîte portmoneie a sãltat Morel ? Multe, nici el nu mai stie cîte. În metrou, în Market