New MMSA spank logo

Darul

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 29 May 2011


Motto: “Pedeapsã pentru unii, pentru alții un dar, iar pentru mulți un privilegiu.” (Seneca)

 

Astãzi, e ziua de naștere a lui Andrei. De ziua lui, îi ofer întotdeauna un cadou. L-am ales cu o lunã înainte, pentru cã vreau sã-i fac o plãcere, vreau sã iau parte la bucuria lui atunci cînd va desface ambalajul frumos colorat și va gãsi înãuntru felicitarea pe care i-am scris-o : “Sã-ți fie de folos ! Al tãu cu totul, Alex”. Cu siguranțã cã Andrei se va bucura, iar eu, eu am sã rãsuflu ușurat și îmi voi spune în gînd : “Alex, ai nimerit-o la fix de data asta ! E chiar cadoul pe care și-l dorea”. Am nimerit-o pentru cã îl cunosc prea bine pe Andrei, îl cunosc atît de bine încît nici nu mai știu de cînd. Pare cã de o viațã. Știu totul despre el : emoții, decepții, nãzuințe, temeri, mai tot. Dar, dupã cum se spune, cu cît știi mai mult, vrei sã știi și mai mult. Și asta se va întîmpla chiar în seara aceasta, dupã ce îi voi da cadoul lui Andrei.

***

Ori de cîte ori Andrei vine la mine acasã, mi se pare cã e sãrbãtoare. Avem șaptesprezece ani și sîntem în anul întîi la universitate colegiu amîndoi. Chibițãm aceeași echipã de fotbal și vedem împreunã aceleași filme. Îl invit adesea la mine acasã unde sporovãim și petrecem ore lungi doar în doi. Vãzîndu-ne atîta timp împreunã, unii chiar zic : “Ah, uite-l pe Andrei cu gagiu-su, Alex”, sau, în fine, cam așa.

Îl aștept de fiecare datã pe Andrei cu nerãbdare, îmbrãcat doar în șort. Port șortul acela pentru cã nu am îndrãznit niciodatã sã trec de ultima barierã, nu am avut coaie, ca sã spun așa, sã merg pînã la capãt. Am tot sperat însã în sinea mea cã va veni și ziua pe care o așteptam de atîta timp, cînd voi gãsi pretextul sã o fac. Cãci ce puteam eu sã îi ofer lui Andrei mai acãtãrii, cînd vine la mine acasã, dacã nu goliciunea mea pe care sã i-o dãrui fãrã opreliști, ca unui prieten apropiat ? Sã i-o ofer și sã sper la recompensã. Ceva mã împiedica însã ca sã îmi duc intenția la bun sfîrșit. Pudoarea ? Conveniențele ? Decența ? Toate împreunã, dar mai ales inocența mea, dacã nu chiar rușinea de propriile obesesii mã împiedicau sã mã arãt gol în fața lui, fãcînd sã tot amîn clipa aceea care speram cã o sã soseascã cît de curînd.

Clipa aceasta cred cã și Andrei mi-a sugerat-o cu ceva timp în urmã, atunci cînd a recunoscut, privindu-mã mai mult sau mai puțin ciudat, cã el obișnuiește sã stea acasã dezbrãcat. Mai precis, “în curul gol”, așa mi-a spus. Am bãnuit cã era o încurajare din partea lui și am simțit cum imaginația îmi ia foc. Poate cã a fost doar un tertip sau un îndemn, dacã nu cumva chiar invitația ca sã lãsãm vorbele deoparte și sã trecem la fapte imediat. Asta pentru cã eram încã virgini, eram doi adolescenți întîrziați, și trãiam amîndoi în universul neclar al fantasemelor noastre erotice care ne îndemnau sã ne masturbãm noapte de noapte în singurãtatea din dormitor, avînd în minte picioarele zvelte ale cine știe cãrei gagici, și niciodatã sexul ei despre care, spre rușinea noastrã, știam prea puțin.

Prin urmare, nu am avut niciodatã curajul sã îl întîmpin pe Andrei complet dezbrãcat. Sã-l întîmpin așa, ca și cum ar fi modul meu obișnuit de a-mi întîmpina musafirii, și sã îi spun : “Ascultã gagiu, stau în curul gol acasã, ca și tine, iar tu ești prietenul meu, așa cã trebuie sã te simți mișto aici ! Dã-ți țoala jos și sã rãmînem în pula goalã amîndoi ! Adevãrații prieteni nu au nimic de ascuns unul fațã de celãlalt”.

Nu am îndrãznit, cum spun, pentru cã mai existã ceva nerostit între noi, iar “secretul” acesta se datoreazã firii de Berbec extrem de ambițioase a lui Andrei. Aveam uneori impresia cã mã aflam într-o continuã competiție tãcutã cu Andrei, una din care, cel mai adesea, eu ieșeam cîștigãtor. Luam note mai mari la examene, aveam o colecție de muzicã rock cu albumele lui Led Zeppelin, Black Sabbath sau Uriah Heep, jeanși aduși din Turcia și o bibliotecã din care nu lipsea colecția completã de romane polițiste ale Agatei Christie, James Bond sau San Antonio. Dominam, cum s-ar spune, pe mai toate planurile, ceea ce pe Andrei îl fãcea sã fie tot mai înverșunat. Era în el un amestec de invidie și afecțiune și asta fãcea, cred, sarea și piperul prieteniei noastre, dîndu-i un sens. Îi plãcea sã fie dominat, sau așa simula cel puțin, doar ca sã sufere din aceastã pricinã. Îi plãcea sã se victimizeze, controlîndu-și bine emoțiile și stînd la pîndã în așteptarea momentului cînd lucrurile vor lua o întorsãturã mai favorabilã lui, cînd va fi el cel care sã domine și sã învingã. În sinea lui, îndîrjit și stãpînit tot de ambiții cum era, Andrei nu se îndoia o clipã cã un moment prielnic lui va sosi foarte curînd.

Așadar, nu doar timiditatea a fost cea care m-a împiedicat de atîtea ori ca sã-l întîmpin în pielea goalã pe Andrei. În sinea mea, ar fi însemnat mai mult decît o cedare din partea mea, ar fi fost o recunoaștere implicitã a dorințelor care îmi dãdeau ghes. În plus, mai era și “competiția” aceea dintre noi, pe care niciunul nu am fi recunoscut-o nici mort. De ce ar trebui sã fiu eu cel care face primul pas și își aratã bașele lui Andrei, nitam-nisam, fãrã ca el sã o facã ? mã întrebam. Sã mi le arate mai întîi el pe ale lui !

Era ca într-un joc de șah în care fiecare așteaptã ca partenerul sã fie el primul care greșește. Încît, mi-am pregãtit o strategie. Am plãnuit de-o lunã totul pentru azi. Cãci dacã nu am spus-o, trebuie sã recunosc sincer acum : în ceea ce mã privește, eu, unul, nu mai aveam rãbdare și simțeam cã nu mai pot sã aștept.

***

I-am luat deci cadou o curea, una din piele maro, cu încrustații pe ea. Andrei avea o colecție întreagã. Era fascinat de curele. Ca mai valoroasã piesã din colecția lui e cureaua cu care taicã-su obișnuiește sã îl batã. Maicã-sa îl bãtea cu coada mãturii cînd era copil. Pentru cã a fost încãpãțînat, a luat multã bãtaie în copilãrie. Pe cea mai recentã a încasat-o însã anul trecut. Era elev de liceu în ultima clasã și l-a mardit taicã-su ca sã-și bage mințile în cap. Sã învețe și sã ia note mari, sã nu rãmînã cumva de cãruțã. I-a prins bine bãtaia, chiar dacã a fost cam nasol. Cel puțin, așa mi-a zis Andrei.

— O pizdisem, tipule ! A trebuit sã mãnînc carte pe pîine. M-a cafitit bãtrînu' o juma' de ceas. Și m-a amenințat cã dacã iau note proaste la școalã îmi belește curul mai dihai. Pula mea ! Știi cum e gagiul. Ei și? M-a spart, dar n-a scos de la mine un icnet.

E adevãrat, Andrei nu plînge niciodatã cînd ia mardealã, asta pentru cã despre cureaua paternã crede cã e întruchiparea Justiției înseși, cea care menține ordinea socialã în univers. Convingerea asta a lui l-a ajutat sã aibã o percepție clarã cu privire la curea : e în folosul lui cînd ia bãtaie. Așa încît, suportã cu stoicism orice pedeapsã și nu cere nicio clemențã. Așa mi-a zis cîndva cu mîndrie în glas, cînd i-am mãrturisit cã eu, atunci cînd o luam pe cocoașã, țipam cît puteam, ca sã scap mai ușor. Bineînțeles, țipam în propriul meu folos. Prin urmare i-am replicat :

— Și ce-i cu asta, bã gagiu ? N-ai plîns pentru cã bãtrînu' nu te-a caftit la curul gol. O caftealã dacã nu e la curul gol e rahat. De aia n-ai plîns.

Auzindu-mã, Andrei a pãlit o clipã, de parcã ar mai fi pierdut o bãtãlie în fața mea. Era o zi de toamnã frumoasã, iar noi urcam pe drumul spre Universitate, venind de jos, dinspre Cercul Militar, unde era clubul filatelic. Pentru cã, nu știu dacã am spus-o, amîndoi colecționam timbre. Frecventam clubul acela încã de cînd eram copii. Acolo ne-am și cunoscut și acolo ne-am împrietenit. Acum, eu am cinci clasoare cu timbre, Andrei, doar trei. Și aici sînt, pe bune, mai coios decît el.

Urcînd bulevardul acela cu castani pe ambele laturi, priveam atenți la ce e în jur. Erau multe gagici haioase, dar și cîțiva tipi foarte mișto. Uau! Amîndoi purtam în ziua aceea pantaloni scurți. Ai lui Andrei erau strînși pe coapse, ceea ce îi dãdea un aer de adolescent. Avea picioare fain bronzate gagiul, lungi și drepte, acoperite cu un pãr blond ca puful de caisã. Pe scurt, era sexy, încît zãu cã mi-a fost ciudã vãzînd cum gagicile întorc privirea dupã el și chicotesc. Lui Andrei pãrea însã cã nici nu-i pasã de gagici, privind dupã cu totul altceva. Mi s-a pãrut ciudat. Se zgîia la un bulangiu cu un maiou de plasã pe el, care îi lãsa pieptul descoperit, avînd douã brãțãri late, din piele, la încheieturile de la mîini.

Auzindu-mi replica, Andrei a pãlit, dar nu s-a lãsat învins. În mod cert, el a fost cel care a mîncat multã bãtaie dintre noi doi, mi-a spus. Dar a admis cã într-adevãr, nu a încasat-o niciodatã la curul gol. A luat, în schimb, bãtaie cu nemiluita la școalã, nu numai acasã, de la ai lui. În liceu, profesorul de limbã rusã obișnuia sã foloseascã nuiaua ca sã le bage conjugãrile în cap. Cine greșea primea pe loc zece nuiele la palmã în fața întregii clase. Erau clase mixte în școalã, de bãieți și de fete la un loc. Cu fața îmbujoratã, cel vinovat se îndrepta șovãielnic și resemnat spre catedrã ca sã –și primeascã “premiul” cuvenit.

— Protjanj pravuju ruka, tovarishh uchenik, întinde palma dreaptã, tovarãșe elev, se auzea comanda seacã a profesorului de rusã. Tàê, e bine așa !

Mîna elevului se întinde cãtre profesor cu palma bine întinsã. Elevul nu are curaj sã priveascã nici la colegi, nici la nuia. Privește fix în podea, pregãtit sã-și primeascã porția. Apoi se aude un VÎJ, nuiaua șfichiuie scurt prin aer, elevul închide ochii strîns și urmeazã implacabilul zgomot sec. JAP !

— Levye ruka teper'. Palma stîngã ! cere proful celui din care gramatica fãcuse a nu mai știe cîta victimã din cariera sa.

VÎJ ! JAP ! Și din nou : dreapta, stînga, dreapta, stînga, de zece ori.

— Dostatochno. Ty dolzhen nauchit'sja glagoly naizust', învațã verbele pe de rost, tovarãșe elev, dacã vrei sã nu mai ai de-a face cu nuiaua !

Era morala cu care se încheia orice pedeapsã aplicatã la palme oricãrui elev nu îndeajuns de silitor. Vinovatul era de regulã bãiat, pentru cã fetele, știm, sînt mai conștiincioase, dar și mai pictisitoare oricum.

Palmele elevului se chirceau roșii de usturime, ochii îi deveneau umezi de-atîta durere. ß íàó÷ó́ñü, Âû íàó÷ó́ñü, îí (îíà) íàó́÷èòñÿ ðóññêèé ÿçûê, conjuga elevul în gînd, gata sã izbucneascã în plîns. Eu voi învãța, tu vei învãța, el (ea) va învãța limba rusã. Numai sã scape de nuia.

Andrei a fãcut rusa cu profesorul acela tot liceul și a fost bãtut cu varga la palme de cîteva ori. La început s-a simțit intimidat și îi era rușine, apoi au început sã-i placã orele de limbã rusã. Erau o adevãratã provocare pentru el, dar și un motiv de plãceri neduslușite atunci cînd nu era el cel pedepsit, ci vreun coleg cu care se afla în rivalitate. Îi urmãrea atent fața îmbujoratã de rușine și de teamã, gesturile, chipul schimonisindu-i-se de durere la fiecare loviturã, îi auzea icnetele și jublia, avînd grijã sã nu fie observat, atunci cînd îl veadea cu lacrimi în ochi. Chiar și azi, ori de cîte ori aude vorbindu-se în rusește, Andrei simte cum il strãbat fiori plãcuți prin tot trupul. Cel puțin asta mi-a spus, sperînd sã îmi ia maul. A fost rîndul meu sã ripostez :

— Bãi, la noi era școalã împuțitã de bãieți, era șmotru ca la galere. Țin minte cã printr-a zecea am rãspuns în doi peri proafei de istorie. Era o lecție despre Vlad Dracul și nu știam cît a domnit, nici cînd a fãcut alianța cu ungurul ãla, Matei Corvinul, sau cînd s-a caftit cu Muhamad. Nu știam nimic. Pula mea ! Așa cã am început sã spun cum le bãga el țepe în cur la boieri, dar așa... cu detalii, de s-au cãcat cu toții de rîs. Vaca dracului n-a avut pic de umor. Pizda mã-sii ! M-a pus sã mã tund zero.

— Și te-ai tuns ? întreabã Andrei.

— Ce pizda mã-sii sã fac ? M-am tuns. Și mi-a pus nota cinci la purtare. Mã simțeam ca un cãcat, chilug cum eram. Am stat mai mult de o lunã în casã. Mi-au dat cea mai nasoalã pedeapsã din școalã. Orice idiot care mã ginea tuns zero, înțeleagea dintr-o privire cã sînt bulangiu. Și cum drumul spre școli trecea pe lîngã un liceu de gagici, futu-i mã-sa, altã bulealã. Tuns zero, la paisprezece ani, arãtam nașpa de tot !

Nu pãrea foarte convins Andrei. A lua bãtaie cu nuiaua la palmã în fața clasei e una, sã fii tunsul zero e mai curînd un fleac. E cert ! L-am lãsat sã jubileze o vreme, apoi am punctat decisiv :

— Mare rahat ! Mai nasol a fost acasã, cu maicã-mea.

Maicã-mea e cea care m-a crescut. Tata a murit cînd încã nu împlinisem cinci ani. Poate de aia mi-am dorit mereu un tatã adevãrat, unul care sã ținã la mine și sã mã batã de cîte ori o luam razna. Îl invidiam pe Adrian cã avea un tatã, avea cine sã-l cãpãceascã cum se cuvine, chiar și azi, cînd e ditamai gãliganul. Dar de unde sã ia maicã-mea un tatã de împrumut care sã mã batã cînd meritam ? Așa cã trebuia sã se sacrifice ea si sã îndeplineascã aceastã ingratã misiune. Ceea ce o și fãcea, e drept, dar nu cu prea mult succes.

Andrei se stãpînea perfect. Nu m-a întrebat nimic, așteptîndu-mã sã-mi continui povestea. Îi intuiam nerãbdarea cu care voia sã-i dau amãnuntele mai “picante”, chiar dacã era un maestru în a disimula. L-am mai ținut o vreme pe ghimpi, fãrã sã scot o vorbã, ca și cum mi-ar fi fost jenã ca sã continui. Apoi am reluat pe un ton neutru, de parcã n-aș fi fost eu personajul principal al narațiunii :

— Nu i-am zis maicã-mii de ce m-am tuns zero. I-am zis cã așa am vrut, ca sã-mi creascã pãrul mai des. Pe naiba ! Cînd a aflat cã i-am tras numai tromboane, a luat foc, înțeleg