New MMSA spank logo

Un baiat de cioban

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 16 Aug 2012


Un bãiat de cioban

 

1.

Drumul pornește din vale, dinspre șoseaua ce duce cãtre Ardeal, șerpuiește printre casele acoperite cu șindrilã rãsfirate pe dealurile din jur, și pãtrunde în pãdure. Acolo e o barierã care ar trebui sã-i împiedice pe hoți sã fure lemne – un obstacol ușor de trecut. Dincolo de ea, un alt drumeag o cotește la stînga și urcã pieptiș în poiana unde se aflã cabana noastrã. De aici, se zãrește un munte înalt cunoscut de localnici sub numele de Dosul Ciobanului. E numit așa deoarece, la asfințit, cele douã culmi ale lui, despãrțite de un defileu adînc, asta și par: douã buci rotunde și tari, ca ale unui cur de cioban.

Venim vara în fiecare vacanțã aici, eu și cu tata. Cabana noastrã e fãcutã din lemn, are cerdac și un șopron. Vara, scãpãm de aglomerația din oraș, de beton și de praf. Cabana e un paradis. Dar ce mã atrage și mã face sã freamãt de nerãbdare în așteptarea clipei cînd vom urca cu mașina în munți, e cã, odatã ajunși aici, eu și tata ne aruncãm hainele toate de pe noi și rãmînem goi pușcã. Trãim așa, în pielea goalã, o lunã de vis.

Tata vrea sã mã deprindã sã nu-mi fie rușine de trupul meu firav de adolescent. Spre deosebire de mine, tata e vînjos, are spatele lat și puternic, iar pula lui e groasã cît bîta unui cioban. Eu mã fac de rușine fațã de el cu vreascul care-mi atîrnã între craci.

“Va fi și a ta la fel, bãiete”, mã îmbãrbãteazã tata, simțindu-mi temerile. “Va fi așa atunci cînd ai sã ai cu adevãrat nevoie de ea.” Și zîmbește, fãcîndu-mi cu ochiul, iar eu mã-nroșesc tot.

Acum cîțiva ani, tot aici, la cabanã, tata mi-a spus, mai în glumã, mai în serios, de ce au bãieții pulã și coaie și la ce folosesc. Mi-a explicat ce înseamnã atracția fațã de trupul altcuiva și ce e iubirea, cînd simți cã nu mai poți sã trãiești dacã nu-l ai alãturi pe celãlalt, cu care sã te împreunezi.

“Tatã, cînd am sã pot sã o fac și eu?” țin minte cã l-am întrebat. “Cînd am sã am voie sã mã împreunez?”

A zîmbit și mi-a spus cã trebuie sã mai aștept. Sã am rãbdare, mi-a zis, mai întîi trebuie sã iubesc pe cineva.

“Dar îl iubesc, tatã, fãrã Adrian simt cã nu mai pot sã trãiesc. E prietenul meu cel mai bun și aș vrea sã fie lîngã mine mereu, mereu...”

Tata a rîs. A cãzut însã pe gînduri. La ce se gîndea oare? Poate cã la Unchiul Codrin, cu care își petrecea fiecare sfîrșit de sãptãmînã la pescuit. Unchiul Codrin e fratele mamei, de care tata s-a despãrțit pe cînd eu eram doar un țînc. De atunci, am locuit doar cu mama, dar vin cu tata aici, la cabanã, în fiecare varã. Sîntem împreunã, despuiați mai tot timpul, și sîntem nespus de fericiți. Trãim ca doi asceți care își impun corvezi de tot felul și o disciplinã de fier.

Disciplina aceasta mie îmi place, deși sînt un bãiat care trãiește mai tot timpul fãrã un tatã care sã îl aducã pe calea cea bunã cînd o ia razna. Adevãrul e cã simt uneori nevoia sã am și eu pe cineva care sã mã ținã din scurt. Mama mã pedepsește rareori, doar cînd o merit cu vîrf și îndesat, în timp ce Adrian, prietenul meu, o încaseazã de la tatã-su ori de cîte ori calcã strîmb. Eu însã, nu am cu ce sã mã laud în fața lui. Cîteva lovituri cu papucul mamei sînt un fleac fațã de cele douãzeci și cinci de curele, porția pe care Adrian o primește de la tatã-su la curul gol. Mã aflu în inferioritate mai tot timpul, cum s-ar spune, și nu am cu ce sã mã împãunez la rîndul meu atunci cînd Adrian își coboarã chiloții în vine ca sã-mi arate cã nu minte și cã fundul lui e plin de vînãtãi.

Așa încît aștept cu nerãbdare zilele de vacanțã pe care sã le petrec la cabanã fie și din acest motiv: ca sã am și eu cu ce sã mã laud fațã de prietenul meu, sã-i arãt cã am pe cineva care mã ține în frîu.

Devenise o rutinã. De cum ajungeam la cabanã, tata rupea cîteva nuiele de alun, le înlãtura coaja și le așeaza la vedere pe masa de pe cerdac. Pline de sevã, nuielele de alun sînt mai elastice, produc durere, dar și usturimi. Tata le folosește ori de cîte ori încalc legile nescrise ale cabanei: sculatul în zori, gimnastica de dimineațã, dacã uit sã aduc apã de la izvor sau lenevesc și nu dau la coasã ori nu culeg din pãdure ciuperci. Fãcusem învoialã cu tata, cãzînd de acord ca sã mã batã cu nuiaua la pielea goalã ori de cîte ori credea el cã o meritam. Așa încît, nu am protestat niciodatã. Nu opun rezistențã nici azi, cînd am paisprezece ani. Nu îi cer sã mã ierte, și nici nu plîng. Mi-o iau bãrbãtește, fãrã sã mã lamentez.

“Cînd ai sã fii mare, ai sã ai voie sã te împreunezi”, mi-a spus tata. Iar eu, cînd iau bãtaie, vreau sã-i arãt cã deja sînt bãrbat.

Mai am însã un motiv de bucurie cînd vin aici, unul pe care nu i l-am mãrturisit nici mãcar lui Adrian. Cînd urmeazã sã mã pedepseascã, tata se așeazã pe un taburet în fața cabanei și mã pune sã mã culc pe genunchii lui. Eu mã prefac cã îmi caut poziția cea mai bunã ca el sã loveascã nestînjenit. Dar prelungesc momentul acesta de dinaintea bãtãii cît pot, cãutînd sã-i simt trupul gol atunci cînd îmi frec pielea de pe vintre de picioarele lui. Sîntem goi amîndoi, încît atingerea aceasta mã înnebunește. Îmi dã fiori în tot corpul și mã face sã uit de durerea care va urma. Am grijã sã-mi strecor puța între coapsele lui înainte ca sã mã sprijin cu mîinile și picioarele întinse de podeaua de lemn a cerdacului și sã îmi expun fundul loviturilor de nuia. Tata îmi pune o mînã pe șold, ca sã mã ținã în caz cã am sã mã smucesc, apoi, ca sã fie sigur cã nu va greși ținta, îmi strînge puța între picioarele lui. Strînsoarea lui mã excitã la culme. Cu un asemenea prilej, îmi aduc aminte cã am avut prima erecție din viața mea.

“Unde nu e pedeapsã, nici iubire nu e”, cel puțin, așa mi-a spus tata. Încît, bãtaile pe care le primesc de la el sînt dovada cea mai bunã a dragostei pe care mi-o poartã și a supunerii mele, de fiu, pe care i-o datorez.

 

2.

Sîntem așadar de o sãptãmînã de zile la cabanã. Mã simt deja în libertate, seara cu coapsele dezgolite în adierea rãcoroasã a muntelui sau, la amiazã, cu spatele gol sub arșița soarelui, cînd tai iarba. Dimineața merg la pîrîu cu tata și ne spãlãm dezbrãcați în apa rece ca gheața. Am luat chiar și prima bãtaie din acest an de la tata – dar mi-e rușine sã spun de ce. Mi-am luat-o din același motiv pentru care bãieții de vîrsta mea iau adesea bãtaie în asemenea împrejurãri, așa încît am sã povestesc poate altã datã.

Ce mi s-a întîmplat ieri însã, a fost ceva neobișnuit și meritã povestit. Era dupã-amiaza și tata citea un roman în balansoarul din cerdac. Nu știu précis ce anume citea, l-am vazut doar cum ține cartea într-o mînã, în vreme ce cu cealaltã își mîngîia firele de pãr de pe piept. Apoi și-a coborît mîna mai jos.

L-am lãsat cu preocupãrile lui singuratice și am luat-o la pas pe cãrarea ce duce spre munte. Sã fi mers cîteva sute de pași prin pãdure, cînd mi s-a pãrut cã aud un foșnet ciudat. Instinctiv, m-am ferit dupã trunchiul unui stejar și am așteptat. Scurt timp dupã aceea, de dupã lãstãrișul din dreapta, a apãrut el.

Purta o cãmașã albã, despicatã în fațã, care îi lãsa pieptul aproape jumãtate dezgolit. Era o cãmeșoaie de in, dintr-acelea care acoperã doar pînã la jumãtate coapsele și, fiindcã era varã, nu purta ițari. Mijlocul îl avea strîns cu o cingãtoare latã din piele. Dupã port, nu putea fi confundat: era, fãrã îndoialã, fiul vreunui cioban.

Se apropia de locul unde stãteam ascuns. Pãșea rar, fãrã sã facã vreun zgomot, cãci era desculț. Mã zãrise, fãrã îndoialã, și acum venea cãtre mine țintit. Instinctiv, mi-am dus mînile în fațã, sã-mi acopãr pãrțile de care îmi era atîta rușine. Mã aventurasem în pielea goalã, doar în teniși, prin pãdure, fiind convins cã nimeni nu o sã mã vadã. M-am înșelat. Flãcãul era deja lîngã mine, la cîțiva pași, și se holba. M-a mãsurat tãcut din cap în picioare. Apoi a zîmbit cu gura pînã la urechi.

Am bãnuit cã venise de la o stînã de dincolo de Dosul Ciobanului. Era cu puțin mai în vîrstã ca mine, poate cu un an sau doi. Iatã-ne: un fiu de cioban în cãmeșoaie albã și chip zîmbitor, iar eu, în fața lui, gol pușcã. Oricine sã fi fost în locul meu, s-ar fi stricat de rîs.

Au fost cîteva clipe lungi, de tãcere. Eram stînjenit. Mi-am lãsat deci privirile în jos și am bîiguit, întrebîndu-l cine e și ce vrea.

Nici un rãspuns. A fãcut doar un semn cu brațul, de parcã voia sã-mi spunã cã a coborît de pe munte. Ne-am strîns mîinile timid. Apoi a început sã vorbeascã în graiul ciobanilor pe care-l știam. Mi-a spus cã obișnuia sã coboare de la stînã, prin pãdure, pînã la liziera de lîngã cabanã. Cã m-a vãzut acolo însoțit de un bãrbat. “E tatãl meu”, i-am zis. A încuviințat dînd din cap și zâmbind. A mai spus cã ne-a vãzut în pielea goalã pe amîndoi cînd coseam ori ne scãldam în rîu. Vorbea rar, rãspicat, fãrã vreo intonație, fãrã ca eu sã-i pot ghici intenția din glas.

Apoi, brusc, am simțit cum îmi sare inima din piept.

“L-am vãzut pe bãrbatul acela cum te bãtea cu varga la cur. Ce rãu i-ai fãcut?”

Îmi venea sã intru în pãmînt de rușine. Aș fi vrut sã-i explic de ce, pentru mine, bãtaia nu e doar o pedeapsã. Dar am renunțat. Nu cred cã m-ar fi înțeles.

“Tata ia bîta, cînd ne înmoaie oasele. Cînd ridicã ciomagu', e mîniat și trage unde apucã, pe umeri, pe șale, la țurloaie... Ne cotonogește, pe mine și pe frații mei, pînã cînd urlãm de durere cum urlã lupii la lunã. Zbierãm mult sã ne scoatem. Tu cum faci de nu țipi cînd o iei?”

Ce-mi spusese aproape cã m-a fãcut sã uit cã eram în curul gol. Eram uimit și nu știam ce sã spun. Nu am putut sã îi mãrturisesc cã eu așteptam cu nerãbdare un an întreg sã vinã vara ca sã fiu împreunã cu tata și sã iau bãtaie de la el. La ce ar fi folosit sã-i spun cît eram de stîrnit cînd tata mã punea pe genunchii lui sau cînd îmi ținea pula între picioarele lui?

“Vrei sã spui.... Crezi cã tatãl tãu nu te iubește? Cã nu te bate spre binele tãu?” l-am întrebat.

A ridicat din umeri. Nu știa ce sã rãspundã. Avea ochii verzi, pãtrunzãtori și pãrul negru tuns foarte scurt. Pieptul vînjos, picioarele goale, chipul pãreau cioplite de niște meșteri pricepuți. Am simțit deodatã o cãldurã în piept. Îmi era teamã sã nu plece prea curînd, aș fi dorit sã rãmînã lîngã mine cît mai mult. Uitasem de pula tatei, de vergile de alun... Uitasem tot.

Apoi, a fãcut ceva la care nu mã așteptam din partea unui fiu de cioban. Și-a desfãcut cingãtoarea de piele și și-a scos cãmașa trãgîndu-și-o peste cap. Nu purta nimic dedesupt. Eram acum goi amîndoi – un voinic fiu de cioban fațã în fațã cu un adolescent plãpînd și sfrijit. S-a apropiat de mine și mai mult. Îi simțeam rãsuflarea, mirosul de lapte proaspãt de oaie, curat, ațîțãtor. Sã fi simțit oare cã îmi cãzuse cu tronc? Poate cã da, cãci mi-a întins cingãtoarea și mi-a șoptit, de parcã mi-ar fi spus un secret:

“Vreau sã simt ce-i aia durere pricinuitã din drag. Bate-mã și pe mine cum te bate tatã-tu.”

Mi s-a tãiat rãsuflarea. Cine ar fi crezut? Dorința lui mã copleșise încît am simțit cum mi se urcã sîngele la cap. Pãdurea începuse sã se învîrtã în jurul meu. Cuprins de amețealã, m-am așezat pe buturuga cea mai apropiatã.

Știa bine însã ce are de fãcut. Mã urmãrise pe cînd luam bãtaie de la tata. A așteptat o vreme, apoi mi s-a culcat pe genunchi. Și-a bãgat pula între coapsele mele și a rãmas nemișcat, sprijinindu-se în mîini și cu tãlpile de pãmînt.

Am prins curaj. Am apucat cureaua și am examinat-o: era latã și grea, iar la un capãt se sfîrșea cu trei fîșii înguste de piele. Cu siguranțã cã îi va strivi carnea, mi-am spus în sinea mea cu pãrere de rãu. Dar ce mai conta? El a vrut-o! Iubește-l mai mult și pedepsește-l mai aspru, ar fi spus tata. Acestea fiind zise, l-am prins de mijloc, am ridicat brațul și am lovit. Plesnetul curelei pe pielea lui goalã l-a înzecit ecoul munților din jur. Am lovit din nou. N-a scos un geamãt, dar am simțit cum pula începe sã i se întãreascã între coapsele mele. Cred cã atunci am înțeles mai bine ce mi-a zis tata despre iubire și pedeapsã. Poate cã și fiul de cioban a simțit la fel, iar pula l-a trãdat. Oricum, nu m-am oprit, am tot lovit. Vedeam urmele curelei pe bucile lui albe cum se tot înmulțeau. Vedeam cum curul îi devenea tot mai roșu. Trupul îi zvîcnea la fiecare loviturã, apoi a început sã geamã – nu de durere. Genetele lui pãreau mai curînd un semn de recunoștințã.

M-am oprit dupã vreo douãzeci și cinci de lovituri. Voia mai mult? Nu. S-a ridicat drept în picioare, fãrã nicio grimasã de durere pe fața lui. Eram excitat la culme. Și pula lui era demnã de respect. Reușisem sã-i produc durere și plãcere, și ne era limpede amîndorura acest fapt.

M-a privit în ochi fãrã sã parã stingherit de cele întîmplate. Ochii îi erau acum lucioși. La munte, oamenii sînt sinceri, mãrturisesc mai tot ce au pe suflet. Flãcãul avea și el nevoie sã-și descarce sufletul pînã la cap.

“Uite... la stînã.... noi bãieții... doar cu oile. Eu și frații mei... noi trebe sã le-o facem... cînd sînt în cãlduri. Dau lapte mai mult așa... Trebe... Dacã nu, ne jupoaie tata... cu bîta.”

Cred cã nu am înțeles bine ce mai voia de la mine. Ezitam, neștiind ce ar trebui sã spun. Ciobanii însã au o înțelepciune a lor de secole, transmisã din tatã în fiu. Încît, a continuat:

“Tata zice cã la coada oii se cunoaște ciobanul cel bun.” Și apoi, pe un ton mai dulce ca mierea, a adãugat: “Oaia dezmierdatã dã lîna mai finã, de aia îmi place mie sã mîngîi oile tatii 'nainte sã le-o 'nfig. Și-mi place mielu' care behãie blînd cînd îl fut. Aș vrea sã te dezmierd și pe tine ca pe un mieluț abia înțãrcat. Știu bine ce-am de fãcut cu un cur ca al tãu atît de frumos.”

Am rãmas fãrã grai. Pricepusem în fine ce voia. Mã simțeam neajutorat, iar pula lui pe care i-o simțisem atît de caldã între coapsele mele, mã speria. Pãream singur și pierdut în pãdure.

Mi-a citit tulburarea pe chip și a vrut sã-mi dea curaj. Mi-a zis cu blîndețe