New MMSA spank logo

Emirul Ahmad al-Hassan si cei trei fii ai sai

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 29 Sep 2012


Nu îmi pot explica de ce toate edițiile “complete” ale faimoaselor O mie și una de nopți au omis povestea celor trei fii ai emirului Ahmed al-Hassan. Povestea aceasta atît de plinã de învãțãminte, pe care prea puțini o mai cunosc astãzi, mi-a fost spusã de un ghid uzbec în timpul unei cãlãtorii pe care am fãcut-o la Tașkent. Tot el mi-a spus atunci cã manuscrisul s-ar mai pãstra într-una din camerele tainice ale imensei biblioteci din medresa lui Ulugh Beg de la Samarkand. Nimeni însã nu a putut vedea acel manuscris în ultima sutã de ani. Încît, mi-am spus cã cel mai bine ar fi sã transcriu eu întreaga poveste, așa cum mi-a fost spusã atunci.

 

A fost odatã cîndva, în vremuri de mult apuse, un emir al Samarkandului pe nume Ahmed al-Hassan, care era un suveran darnic, nobil și generos din fire, fiind el faimos în întregul regat și chiar dincolo de hotarele lui pentru averea lui fãrã mãsurã nemaivãzutã pînã atunci. Și era emirul acela un om înțelept și iubitor de dreptate, știind cum sã se poarte cu supușii lui vrednici și cum sã îi pedepseascã pe cei care se îndepãrtaserã de la calea lui Allah, domnul cel atotputernic și în veci proslãvit. Drept urmare, vãzîndu-i virtutea și faptele lui bune, Allah l-a binecuvîntat cu trei fii, care erau lumina ochilor și hranã pentru sufletul lui. Pe bunã dreptate, Ahmad al-Hassan avea de ce sã fie nãuc de fericire și sã mulțumeascã necontenit lui Allah cel Mare pentru darul lui fãrã preț. Și își iubea el fiii cu o dragoste fãrã margini, deoarece tustrei erau de o nespusã frumusețe și încîntau pe loc privirea oricui. Faris ('Cavalerul'), cel mai mare dintre ei, era ca luna plinã de frumos; cel de-al doilea nãscut, Ajib ('Cel minunat'), era ca soarele în amiezi; cît despre mezin, pe numele lui Said ('Înțeleptul'), era chiar luceafãrul de dimineațã însuși, a cãrui frumusețe i-a vrãjit deopotrivã pe poeții și cîntãreții din toate timpurile.

Emirul a chemat cei mai faimoși învãțați din lumea întreagã ca sã le predea celor trei prinți religia și științele profane, matematica și muzica, pentru cã el chiar credea cã nu este cale mai ușoarã și mai dreaptã pentru a ajunge la bunurile acestei lumi decît învãțãtura de carte. Ba chiar a pus sã se înalțe un observator pe care l-a înzestrat cu sextanți, astrolabi și alte asemenea instrumente ca sã urmãreascã stelele și mișcãrile lor de pe cer. Astfel cã, la o vîrstã fragedã, cei trei prinți au ajuns atît de pricepuți în tainele artelor și ale științei, încît puteau face fațã și sã discute în contradictoriu cu toți învãțații din regat pe subiecte dintre cele mai diverse; strãlucirea minții lor pe bunã dreptate a fãcut ocolul lumii. Și toți trei erau atît de harnici, încît nici chiar atunci cînd se jucau nu își iroseau vremea, ci acumulau noi cunoștințe. Nu au jucat niciodatã bile sau șotron, ci doar 'Rimele', 'Cautã rãspunsul la întrebãri' și altele de acest fel.

Așa a fost și într-una din zile, cînd Sayif, Ajib și Faris jucau 'Șeicul știe tot' în curtea palatului, fiecare cãutînd întrebarea cea mai grea cu care sã îi încuie pe ceilalți doi frați ai sãi. Dar s-a întîmplat ca tocmai atunci emirul Ahmad Hassan sã treacã prin curtea aceea, aceasta deoarece latrinele fuseserã construite pe partea cealaltã a palatului fațã de pavilionul principal. Și, pe Allah, ce i-a fost dat emirului sã vadã? Nimic altceva decît pe Faris, fiul cel mare, cu șalvarii în vine și cu spatele proptit de un trunchi de palmier. Faris fãcea ceea ce bãieții de vîrsta lui ar fi trebuit sã facã numai sub pãturã. La vederea unora ca acestea, Ahmad Hassan s-a mirat atît de mult încît n-a mai știut ce sã facã. Fața prințului, cu gura lui mare și rotunjitã, pãrea cu totul transpusã, iar ochii larg deschiși priveau țintã la cer. Mut de surprizã, nefericitul emir a încetat sã mai priveascã; s-a strecurat neobservat pe lîngã Faris și a pãtruns în chioșcul din grãdinã, cu gînd sã se așeze pe o bancã și sã-și revinã din uimire. Înãuntru însã, o altã fãrãdelege îl aștepta. Mezinul, dragul de Sayid, ședea îngenunchiat și îi sugea zebul lui Ajib. Era mai mult decît Ahmad Hassan putea sã îndure și sã priveascã. Cumpãtul i-a dispãrut cu totul și un rãcnet de leu a fãcut sã se cutremure toate candelabrele din palat.

“Nemernicilor, fii de nimic, mai bine m-ar fi chemat Allah Milostivul la el decît sã vãd asemnea blestemãții care mînjesc cinstea casei mele. V-ați purtat ca niște fii de cãțea, nu ca trei vlãstare regești. O sã plãtiți amarnic pentru faptele voastre mișelești”, a țipat emirul la ei.

Auzind unele ca acestea, cei trei prinți s-au fãcut albi ca varul la fațã. Nu puteau sã-i spunã emirului, tatãl lor, cã de fapt ei jucaserã “Șeicul știe tot” pe pedepse. Încît tustrei au rãmas pe loc, temîndu-se de ce avea sã urmeze; și atît de tare se temeau cã pînã și șalvarii de pe ei tremurau – deși bãieții bãnuiau cã foarte curînd acei șalvari nu le vor mai fi de nici un folos, pentru cã o sã trebuiascã sã și-i dea jos de pe ei. Feciorul mijlociu, Ajub, fiind cel mai isteț dintre fii, dar și cel mai lipsit de curaj, l-a rugat fierbinte pe Emir sã aibã milã de el și sã îl ierte, fiind chiar pe punctul sã îi mãrturiseascã din ce pricinã fuseserã ei prinși în acea posturã nepotrivitã; la care vorbe însã, emirul a rãmas surd și a trimis de îndatã dupã cãpitanul strãjerilor, un etiopian bine fãcut, pe nume Ibrahim. Iar dupã ce acel cãpitan a venit și i s-a închinat, emirul i s-a adresat, spunînd:

“Aflã, Ibrahim, credinciosul meu slujitor, cã acești trei fii ai mei s-au comportat pur și simplu sub orice așteptãri și mi-au fãcut de rîs familia. Trebuie sã înlãtur o asemenea rușine, și de acea cer ca ei sã fie pedepsiți pilduitor pentru proasta lor purtare. Nu-i cruța, uitã pur și simplu cã sînt feciorii mei și fã ce știi cu ei, ca și cum ar fi trei strãjeri de-ai tãi recalcitranți.”

Și emirul Ahmad Hassan a decis astfel: Sayid, cel mai mic, sã încaseze o bãtaie zdravãnã cu palma la fund și douãzeci de lovituri de nuia. Ajib sã ia treizeci de nuiele peste picioare și douãzeci de bețe la cur. Iar Faris, bãiatul cel mare, sã fie bãtut cu cureaua pe spatele gol și apoi sã i se dea douãzeci de bețe la tãlpi.

“Ascult și mã supun”, a spus Ibrahim.

Lucrurile fiind astfel orînduite, prinții au fost conduși la camera de strajã unde au fost despuiați de straiele lor majestuoase. Varga, cureaua și bãțul au purces a face ceea ce era de fãcut, pricinuind stricãciuni serioase pieilor priniciare. Atunci s-au auzit și multe țipete disperate de durere, strãbãtînd prin toate zidurile din palat. Dungile roșiatece puteau fi numãrate pe coapsele lui Ajib și pe spatele lui Sayid, iar numãrul lor se potrivea exact cu numãrul de lovituri prescris de emir. În ce îl privește pe Faris, tãlpile lui au fost în mare suferințã, avînd parte de cea mai cumplitã durere pe care cineva și-ar putea-o închipui.

Fãrã doar și poate, Ibrahim era un slujitor supus care nu ieșea niciodatã din cuvîntul sultanului, iar brațul lui era puternic și îndelung antrenat pentru a impune disciplina printre soldații mai puțin docili. Pentru el, a fost un fleac sã se rãfuiascã cu cururile a trei tinerei așa cum ele o meritau. Era un maestru în a ști cum sã pricinuiascã durere și fãrã îndoialã se vor fi gãsit unii dintre subordonații lui sã îi sarã în ajutor pentru ca el sã ducã la bun sfîrșit nobila îndatorire ce i se încredințase. Asta întrucît nici unul dintre cei trei prinți nu s-au ridicat la rangu lor înalt, fiind nevoie sã fie ținuți ca sã își primeascã pedeapsa toatã.

 

Au trecut trei ani de la acea întîmplare de neuitat. Cei trei prinți deja ajunseserã trei tineri frumoși cum nu s-au mai vãzut, încît Ahmad Hassan s-a gîndit cã sosise timpul ca feciorii sãi sã fie inițiați în tainele bãrbãției. Faris împlinise șaisprezece ani, iar ceilalți doi frați erau cu unul, respectiv doi ani mai mici. Încît, într-una din zile, emirul a poruncit sã fie chematã cãpetenia haremului, un flãcãu din Caucaz cãruia i se tãiaserã doar testiculele. Cãpetenia cea tînãrã, voinic și frumos, pe nume Amaan – numele lui însemnînd, nu fãrã temei, 'cel vrednic de iubit' –, nu înșelase niciodatã așteptãrile emirului, fiind oricînd gata sã-i satisfacã orice dorințã, cînd era cazul. Astfel cã, nu mult timp dupã ce a ajuns stãpînul fetelor din harem, a devenit și cel de-al doilea personaj ca influențã pe lîngã emir, dupã Marele Vizir. Iar cînd cãpitanul acela de harem a venit la el și i s-a închinat, Ahmad Hassan i-a fãcut cunoscutã care era gîndul care îl frãmînta:

“Aflã, prin urmare, credinciosul meu Amaan, cã mulțumitã lui Allah cel Proslãvit, feciorii mei au ajuns la vîrsta cuvenitã pentru a primi instrucție în arta iubirii. Vreau sã alegi pentru ei pe cele mai pricepute dintre sclavele care stau în harem și mai vreau ca tu însuți sã supraveghezi cei dintîi pași ai feciorilor mei în camerele lor, luînd bine aminte la ce se petrece acolo. Înțelegi ce zic – arta iubirii e uneori presãratã cu țepi.”

Pentru a rosti adevãrul și numai adevãrul, Amaan știa prea bine cîtã dreptate avea sultanul și despre ce fãcea el vorbire. Încît și-a plecat capul.

“Ascult și mã supun”, a spus Amaan.

Cei mai faimoși cîntãreți din nay și rebab au fost aduși la palat ca sã însoțeascã prin muzica lor discretã orele pe care prinții și le-au petrecut în harem spre a deprinde în chip decent tehnicile de dinainte și din timpul împreunãrii. Iar dupã ce prinții au devenit mai versați, din întreg regatul au fost recrutate fecioare delicate, de o frumusețe rãpitoare, ca sã-i slujeascã pe ei. Fiind dãruiți de la naturã, prinții au ajuns iute sã stãpîneascã toate trucurile iubirii trupești, ba și ceva pe deasupra.

Un harem însã e și un cuib de zvonuri, încît la puținã vreme dupã aceea la urechile emirului a ajuns o veste pe care Amaan i-a confirmat-o. La început, emirul nu a vrut sã își creadã urechilor, apoi, ca urmare a acelor rumori, s-a decis sã afle el însuși adevãrul. Iar ce avea sã spioneze ochii lui privind ici și colo prin harem a fost pe drept cuvînt de necrezut: mezinul lui fãcea sex cu un halebardier abisinian. Negrul acela își înfipsese zebul în fundul princiar îndreptat corespunzãtor ca sã primeascã halebarda lui uriașã, amîndoi mișcînd sãlbatic din șale, în vreme ce Sayid gemea cuprins de plãcere. Iar alãturi, Faris și Ajib erau încîrligați cu un tînãr eunuc ale cãrui gurã și cur pãreau îndestulate de minaretele celor doi prinți, toți trei dînd din șolduri la unison.

Vãzînd Ahmad Hassan unele ca acelea, privirea i s-a întunecat și și-a pierdut orice cumpãt. Cu ultimele lui puteri, emirul a cerut ca Amaan sã vinã imediat; iar cînd Amaan a ajuns, i-a spus cu o voce potolitã care mai curînd prevestea furtuna de nisip:

“Mai bine m-ar lua Allah Atoatevãzãtorul în ținutul lui prea înalt decît sã fiu martor unor asemenea destrãbãlãri. Vai, Amaan, slujitorul meu credincios, ca stãpîn al haremului, cum aș putea eu oare sã îngãdui asemenea nebunii petrecute aici?”

Pentru o clipã, în harem s-a lãsat o liniște de mormînt, toți cei de fațã fiind cuprinși de groazã la gîndul cã furia emirului s-ar putea rãsfrînge și asupra lor. O vreme, Ahmad Hassan a pãrut cãzut pe gînduri, cugetînd la ceva; dar întrucît era recunoscut ca un comandant neabãtut al drept-credincioșilor, un emir drept și înțelept, și-a revenit iute din slãbiciunea aceea, zicînd:

“Comportarea acestor feciori ai mei este de condamnat și dezonoreazã rangul pe care îl au. Pentru ca sã fie ștearsã o asemenea rușine din palat, vreau sã fie pedepsiți cum se cuvine pentru destrãbãlarea lor. Amaan, trateazã-i fãrã cruțare, uitã cã sînt fiii mei și poartã-te cu ei ca și cum ar fi trei eunuci nesupuși, conform uzanțelor din harem. Ca sã se învețe minte.”

Nu a fost nevoie ca emirul Ahmad Hassan sã repete. Aman s-a înclinat în fața lui, deși pãrea nedumerit și ceva era cam neclar în mintea lui. Ordinul este ordin însã, oricare ar fi. Doar doi dintre fiii emirului au îndrãznit sã rupã tãcerea care îi cuprinsese pe toți de fațã, în vreme ce Sayid, respectuos de felul sãu, se împãcase cu gîndul la pedeapsa ce avea sã urmeze curînd. Ajib, fiind mai laș din fire, a implorat însã milã, în timp ce Faris a încercat sã îl contrazicã pe taicã-su, zicînd cã la vîrsta lui asemenea lucruri ar fi de îngãduit. Emirul însã a rãmas surd la vorbele lor. Prin urmare, nu era cale de scãpare și regulile haremului trebuiau puse în aplicare cu tot respectul cuvenit, acestea stipulînd cã atunci cînd comportarea unui eunuc lãsa de dorit, sã fie pedepsit cu biciul. Aceleași reguli prevedeau ca vinovatul sã aibã mîinile legate cu o frînghie agãțatã de tavan cu care sã fie ridicat de la pãmînt pînã cînd abia dacã mai atingea podeaua cu vîrful degetelor de la picioare. În acea posturã incomodã, loviturile de bici trebuiau aplicate eficient, dar moderat, fiind distribuite pe tot corpul, dar în mod deosebit pe pãrțile moi. Nu sînt cuvinte destule ca sã fie descrisã agonia celor trei prinți. Gemete, țipete, rugãminți pentru iertare, și multe asemenea lor aveau sã se reverse peste întreg palatul de îndatã ce biciul a început sã îi plesneascã pe bãieți. Vlãstarele regești nu au putut sã facã decît sã dea din picioare, sã se zvîrcoleascã, sã salte cuprinși de durere, toate acestea nefiindu-le însã de nici un folos. Dupã aproape un ceas, fiind eliberați din strînsori, trupurile celor trei prinți, fiecare purtînd cîte o sutã de urme de bici, s-au prãbușit aproape fãrã simțire la podea.

 

Mai tîrziu avea sã se spunã cã în aceeași noapte, și Amaan ar fi simțit gustul biciului la rîndul lui. Niciunul dintre oamenii din gãrzile palatului, dintre cei însãrcinați cu ducerea la îndeplinire a pedepselor prin biciuire, nu a fost vãzut mînuind harapnicul totuși. Spinarea lui Amaan pare-se sã fi avut cinstea de a fi biciuitã de chiar emirul însuși, cu un bici mai puțin primejdios, unul mai special. Nimeni nu a putut confirma dacã sentința pe care emirul i-a dat-o tînãrului eunuc era sau nu o sancțiune pentru neglijența cu care urmãrise hîrjoana prinților în harem. Astfel cã întreaga afacere a rãmas învãluitã într-un mister ce nu a putut fi niciodatã dezlegat.

 

Anii s-au scurs și a sosit veamea ca Ahmad Hassan, care atinsese o vîrstã venerabilã, sã hotãrascã pe care dintre fiii lui avea sã-l lase pe tronul emiratului cînd ceasul va veni. Și chemîndu-l pe Marele