New MMSA spank logo

În bataia sagetii

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 30 Sep 2012


Am vrut sã-i las ceva în dar, o amintire. Nu aveam însã nimic de preț la mine. Ceasul de la mînã? La ce i-ar folosi? Faraj știa ora exactã privind la soare, iar noaptea se uita la lunã ca sã afle ce zi e, fãrã nici un calendar. Fazele lunii spun totul despre lume, spunea. Cînd e lunã plinã, viața pulseazã frenetic. Luna nouã anunțã cã în curînd natura va renaște. Renasc chiar și iubirile trecute. Cînd luna va îmbãtrîni, spunea Faraj, ea se va descompune în mii de stele mici. Atunci va dispãrea și viața de pe Pãmînt, de nu cumva o sã aparã o altã lunã, iar el, Faraj, va fi la fel de aprig ca în tinerețea lui.

Eram în port la Soussa, cu Faraj, așteptînd vaporul care urma sã mã ducã în Sicilia. Turnul fortãreții se pofila zvelt pe cer în lumina blîndã a soarelui la apus. Ședeam culcați pe o sofa și ne sorbeam ceaiul de mentã, cum mai fãcuserãm de-atîtea ori. Mintea mea era însã în cu totul altã parte, la ceainãria din Kairouan în care bãusem prima oarã ceaiul împreunã cu Faraj. Bãiatul care ne servea știa prea bine cum trebuie sã se poarte cu turiștii care trec pragul ceainãrii. Zîmbea amabil, dar insolent, ca orice tînãr care mizeazã pe frumusețea umerilor lui goi. Legea islamicã i-ar fi interzis sã se arate în public doar în maiou și în pantalonii scurți, dar unde sînt turiști chiar și alcoolul e permis.

“Dorește domnul sã fumeze shishas? Sã aduc narghileaua? Avem tutun cu arome de mere, de cocos sau banane. Sau poate domnul ar dori sã serveascã lichior de curmale?”

L-am refuzat, fãcînd din mînã un semn discret. A plecat dezamãgit vizivibil. A fãcut doar cîțiva pași și nu s-a putut abține: și-a întors privirea înapoi spre mine sã se convingã cã îl urmãream, cã-i admiram trupul atrãgãtor. S-a convins. Intimidat, mi-am îndreptat privirea în altã parte. Cred cã a zîmbit, mulțumit de sine, și s-a dus la alt client.

Apoi, pornind de la detaliul acela, ce pãrea atît de neînsemnat, mi-am reamintit acolo, in portul din Soussa, tot ceea ce s-a mai întîmplat.

*

L-am întîlnit pe Faraj la Kairouan, orașul sfînt. Mã rãtãcisem în Medina, prin labirintul de strãduțe înguste, inundate de prãvãlii gemînd de covoare, mirodenii, haine și bijuterii. S-au gãsit imediat binevoitori ca sã mã scoatã din impas și sã-mi arate, contra dolari, pe unde sã ies din cetate. Atunci a apãrut el, Faraj, s-a rãstit la cei care mã sufocau cu insistențele lor și i-a alungat. Ce mi-a atras atenția la el mai întîi a fost statura lui impunãtoare. Era înalt, bine fãcut, iar fața lui, cu trãsãturi atît de virile, radia blîndețe. Nu aș fi spus cã era berber dacã nu l-ar fi trãdat pielea lui mãslinie. Mi-a fãcut semn sã îl urmez, spunîndu-mi cã mã va conduce la Bab el Chouhada, poarta martirilor. De acolo, am sã pot sã ajung direct în orașul nou.

Era o forfotã amețitoare pe strãzi, un șuvoi de oameni revãrsat, șarete trase de mãgari sau cai, biciclete, vînzãtori care te invitau la tot pasul sã intri în prãvãlia lor și tineri zvelți care se strecurau prin mulțime purtînd îndemînatic deasupra capului tãvile cu pahare de ceai sau cutii cu zlebia și makroud atîrnate de gît.

A refuzat sã ia bani. M-a întrebat doar unde e casa mea, adicã voia sã afle din ce țarã venism. I-am spus cã vin din România și vreau ca sã ajung la Douz, de unde pleacã drumul caravanelor în deșert. L-am rugat sã accepte sã bem ceaiul împreunã. Știa el o ceainãrie, “La divan”. Acolo l-am vãzut pe flãcãul acela frumușel, bãiatul care ne-a servit. A venit cu ceainicul și a turnat cu dibãcie ceaiul în cești, cu brațul ridicat și cu gesturi grațioase de tînãr hadâmb. O cadrã fugitivã, dar pe care nu aveam sã o uit.

La despãrțire, Faraj mi-a spus: “Autobuzul spre Douz pleacã mîine dimineațã devreme. Plec și eu tot cu el. De la Douz, merg mai departe, în satul meu de dincolo de Chott el-Jérid, lacul de sare de la poalele Munților Atlas.” M-am bucurat cã o sã mã însoțeascã. Ne-am strîns mîna, ne-am spus unul altuia besslama și ne-am dat întîlnire pentru a doua zi în zori.

*

Nu mi-a venit sã cred cînd Faraj mi-a zis de cîte ori ținuse postul de Ramadan la viața lui. Pãrea cu mult mai tînãr, nu i-aș fi dat nici patruzeci de ani. Nici mãcar mustața sau barba lui albã, tãiatã scurt și atît de seducãtoare, nu i-ar fi trãdat vîrsta pe care o avea.

Plecasem deja de vreun ceas din Kairouan. Faraj purta o galabie albã. Pãrea un imam în veșminte vaporoase, dacã nu chiar un marabout, un sfînt. Nu am vrut sã par indiscret, l-am întrebat totuși cu ce se ocupã acolo, în satul lui. Și cum trãiesc berberii, în general.

Nu mi-a rãspuns. Autobozul tocmai se oprise într-o oazã, lîngã o livadã de mãslini. Ne-am așezat la rãcoare sub un palmier. Atunci am observat de-abia cã Faraj purta la gît o amuletã. M-a vãzut privind-o îndelung și încercînd sã descifrez ce reprezenta.

“E un pieptene de țesut covoare. Pentru berberi, el simbolizeazã ordinea care alungã rãul din lume”, mi-a zis, cu o voce mai curînd misterioasã. “Cu pieptenele se bat firele de lînã și se lipesc strîns unul de altul, așa cum și viețuitoarele o fac cînd se împreuneazã. Privește la lucrãtorii aceia care sapã livada cu cîtã vigoare își înfing hîrlețele în pãmînt. Pentru ei, gestul lor imitã ceea ce face masculul cînd se împreuneazã. E gestul primordial care guverneazã viața pe Pãmînt.”

Pentru Faraj, boabele de grîu pe care berberii le aruncã în brazdã sînt înseși semințe din sperma lor, iar sãgeata cu care vîneazã gazela e semnul deplinei lor virilitãți.

M-a scrutat o vreme cu privirea. Nu m-am simțit în largul meu. Știam cã Faraj mã cîntãrea din ochi vrînd sã afle ce e cu mine și cam cîți dinari prețuiesc. A tras concluzia abia dupã ce ne-am urcat iar în autobuz. Ședeam alãturi, în vreme ce drumul strãbãtea un podiș întins pe care doar ici-colo se vedeau frunzele cãrnoase ale vreunui cactus sufocat de tufele de spini.

“Tu ai bãut apã de la un izvor curat.” Voia sã spunã cã, dupã el, aș fi un strãin venit cu intenții bune și cu sufletul curat. Îi cîștigasem încrederea credeam, dupã cum și el o cîștigase pe a mea, la Kairouan, cînd mi-a arãtat poarta ca sã ies din Medina.

“Vii des la Kairouan?” l-am întrebat. “Am vãzut cã știi bine orașul.”

“E pentru a șasea oarã cînd vin în pelerinaj la Marea Moschee. Șapte pelerinaje la Kairouan fac cît unul la Mecca, cel impus de stîlpii credinței musulmane. Îmi petrec viața mai mult în sat la mine, printre copii și bãtrîni. Bãrbații sînt plecați indeobște cu caravaneleprin deșert sau cu caprele la munte, ori merg spre miazãnoapte unde gãsesc de lucru mai ușor. Femeile pleacã și ele deseori în oaze, cu cãmilele gestante. Rãmîn doar copiii și bãtrînii sã aibã grijã de nepoți.”

“Și tu ce faci?” l-am provocat pentru a doua oarã, curios sã aflu mai multe despre el.

“Eu ce fac? Eu sînt cel care pedepsește. Sînt Faraj el-Sewt, Faraj-Biciul cum mi se mai spune. Sau Abd el-Sewt, mînuitorul de bici. În felul meu, sînt un vindecãtor de suflete și trupuri, cãci 'faraj' asta înseamnã în arabã: remediul, cura care vindecã ori amelioreazã ce-i rãu.”

Ce-a vrut sã spunã de data asta? Aflasem multe de la el: cã luna plinã e timpul împerecherii, cã firea oricui e dupã apa de izvor pe care o bea sau cã berberii între ei își spun 'amazigh', adicã 'oameni liberi'. Îmi mai spusese cã sãgeata e semn masculin și reprezintã însãși virilitatea din Univers. Dar biciul, ce naiba simboliza? Nu reușeam sã dezleg șarada. Poate cã Faraj mi-a ghicit gîndul. Se zice cã unii berberi au aceastã însușire, sã afle ce gîndesc cei din jur. Poate cã și Faraj o avea, de vreme ce a început sã îmi explice de unde i se trage numele ciudat. Mi-a spus așa:

“În sat, învãțãtorul îi deprinde pe copii sã scrie și sã citeascã. Îi obligã sã învețe cum sã socoteascã și sã recite suratele din Coran. Eu însã, sînt cel care trebuie sã îi fac sã înțeleagã ce este acela el-khawf. Khawf înseamnã cã atît timp cît cineva respirã, trebuie sã se aștepte oricînd la pedeapsã. E teama de pedeapsã prin urmare, dar și de instrumentul ei. Și încã nu e destul: dacã ți-e teamã de instrumentul care pedepsește, trebuie sã-ți fie teamã deopotrivã de orice faptã care poate face din tine ținta lui. Cînd cineva nu-i conștient cã fapta lui îl va conduce spre instrumentul de care trebuie sã se teamã, atunci nu-i va fricã nici ca sã comitã acel fapt. Înțelegi? Dacã nu ai mãsura fricii pentru ceea ce te duce spre instrumentul care pedepsește, înseamnã cã frica ta e doar pe jumãtate. Khawf tocmai asta este: lumina pe care cineva o poartã în suflet și care îl ajutã sã deosebeascã binele de rãu. Atunci cînd el-khawf se instaleazã definitiv în sufletul cuiva, dispare din el și orice dorințã de a mai comite un pãcat.”

Cînd Faraj a sfîrșit ce a avut de spus, mi-a fost limpede cã nu glumise. A vorbit ca un predicator pãtimaș atunci cînd tãlmãcește înțelesul unor text sacre maselor de credincioși. Am înțeles de la el cã frica de pedeapsa lui Alah nu e un concept abstract, luat din scripturi, ci o teamã cît se poate de realã pe care o cunoști aici, pe pãmînt.

“Voi, europenii, aveți crucea ca amuletã”, a continuat Faraj. “Crucea voastrã indicã patru direcții, așa încît niciodatã nu știți încotro sã o luați. La noi, e semiluna, cea care crește și devine lunã plinã, simbol al iubirii și armoniei între viețuitoare. E și sãgeata care ne aratã calea de urmat. Iar pentru cel care se abate din drum, este biciul”

“Și tu ești biciul, vrei sã spui? Ești biciul lui Alah?” l-am întrebat, încercînd sã-i urmãresc raționamentul care pãrea foarte logic.

“Nu. Eu sînt doar mînuitorul lui. Sînt cel care aduce în suflet lumina biciului care pedepsește. Din asta îmi cîștig cușcușul de zi cu zi. Cînd un bãiat atinge mîna unei fete, fapt interzis de Coran, dacã e neglijent și pierde o caprã, cînd gealabie lui nu este lungã pînã la glezne, sau dacã aruncã priviri interzise, îl ușurez de vinã cu biciul care îl pedepsește.”

“Și reușești sã-l faci sã afle astfel ce este khawf?” l-am întrebat ușor neîncrezãtor.

A zîmbit la fel de prietenos ca atunci cînd l-am întîlnit. Acum, cã știam ce meserie are, bunãtatea pe care chipul lui o radia îmi pãrea ciudatã. Mi-a ghicit gîndul iarãși, ceea ce m-a neliniștit oarecum. Ceea ce el mi-a spus atunci, mi s-a întipãrit în minte cuvînt cu cuvînt:

 

Relatarea lui Faraj

“Caravana înnopteazã întotdeauna pe calea ce-o strãbate, fãrã sã se abatã din drum. Cu mine, lucrurile s-au petrecut la fel. Drumul vieții mele a fost lung, dar cînd ultimul popas al tinereții a rãmas în urmã, am fost nevoit sã îmi aflu un nou rost, sã am din ce trãi. Dupã o lungã chibzuințã, dupã ce am cumpãnit întrebînd în stînga și în dreapta ca sã aflu cu ce aș putea fi de folos, m-am hotãrît. Așa am ajuns mînuitor de bici. Trebuie sã spun cã port un deosebit respect meseriei mele și cã întotdeauna mi-am dat silința sã mi-o fac cît mai bine.

Așa încît, atunci cînd îi cer unui flãcãiandru sã-și coboare galabia pînã la brîu, o fac întotdeauna cu blîndețe. Îl vãd cum tremurã de fricã pentru ce va urma. Îi spun sã se aplece cum face pentru ruku, cînd rostește Subhan'Allah. « E simplu », zic eu, ca sã-i dau curaj, « doar te rogi de cinci ori pe zi ». O face cu mișcãri crispate, alb ca varul, oferindu-și în cele din urmã spatele dezgolit, deși s-a codit.

Bãiatul știe cîte lovituri de bici i-au fost prescise. Și mai știe cã nu va avea scãpare pînã ce nu le va primi pe toate. Cînd sînt mai mult de zece, restul de pedeapsã i-l amîn pe a doua zi, pentru cã nu le poate lua pe toate deodatã. Sã faci exces de zel e una dintre capcanele pe care meseria noastrã ne-o poate întinde.

Ca sã-l îmbãrbãtez, îi mai spun sã-și ținã firea, sã nu se facã de rușine fațã de ceilați bãieții din sat veniți ca sã asiste. Le fac tuturor cunoscut care a fost motivul pentru care flãcãul va fi biciuit. « Își meritã pedeapsa bãiatul acesta pentru pãcatul lui? », întreb asistența. Aprobarea unanimã îmi întãrește convingerea intimã cã munca mea e respectatã cu adevãrat. Încurajat de prețuirea lor, le spun și ce înseamnã el-khawf, ca toți sã ia aminte și sã se teamã de acel pãcat, altfel vor fi la rîndul lor biciuiți. « Ești gata? », îl întreb pe bãiat, pentru ca el sã știe cã așteptarea lui încordatã va lua curînd sfîrșit. « Sã nu te miști, rãmîi cum ești », îi spun. Apoi, cu un gest domol îi cobor gealabia mai jos, ca și șalele sã-i fie pe de-a-ntregul dezvelite. Dacã ai vedea, ai înțelege cã nimic nu e mai tulburãtor pe lume decît spatele gol al unui bãiat în așteptarea pedepsei.

Dar uit pentru o clipã de bãiatul din fața mea și mintea mi se îndreaptã cãtre propriul meu braț. Nu e nevoie sã lovesc cu forțã, trebuie doar ca pumnul strîns pe mîner sã zvîcneascã scurt, cãci biciul își trage el însuși din aer avînt. Un mînuitor de bici îndemînatic își ațintește privirea spre locul unde vrea ca sã loveascã și biciul își face singur drum spre țintã. Ai urmãrit vreodatã cît de frumos unduiește, cu cîtã grație, ce mișcãri complicate face prin aer coada unui bici? Nu degeaba se spune cã danseazã. Desigur, ca sã fie suplu, un bici trebuie uns zilnic cu o pastã anume preparatã din grãsimea luatã din jurul inimii unei oi.

Nu pot sã-i vãd fața bãiatului niciodatã, sã-i vad pupilele mãrite, ochii privind încremeniți spre niciunde, sprîncenele vãdindu-i încordarea, gura întredeschisã, cu buzele uscate de atîta frãmîntare, pe care și le umezește rotindu-și vîrful limbii peste ele. Pare complet pierdut sieși și rușinat pentru pãcatul sãu, o povarã cu mult prea grea ca sã