New MMSA spank logo

Cum a ajus Dracula un vampir

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 18 Jan 2013


În spatele întîmplãrilor din povestire, se aflã cronicile acelor ani din care eu am compilat doar, fãcînd conexiile necesare. Uneori, a trebuit sã înlãtur voalul unei decențe excesive cu care cronicarii și-au învãluit scrierilor lor. Dar am avut grijã sã mențin povestea în limitele reprezentãrilor noastre despre acele vremi. Sper cã, astfel, cîteva detalii din tinerețea unuia dintre cele mai controversate personaje din istoria lumii sã poatã fi elucidate mai ușor.

 

“Arborele meu genealogic aratã cã mã trag din Vlad Țepeș” (Prințul Charles, 30 octombrie, 2011)

 

Într-una din zilele cãlduțe din primãvara anului 1444 dupã calendarul gregorian, sau 847 dupã hegirã, un alai falnic și numeros înainta cãtre porțile impresionante ale Edirnei, fosta Cetate a Adrianopolului, devenitã nu cu mult timp în urmã capitala Imperiului Otoman. Zãpada se topise, iar vîntul care bãtuse o vreme dinspre miazãzi zvîntase drumurile, așa încît alaiul a putut sã treacã peste Balcani. În avangardã, se afla o escortã alcãtuitã din cãlãreți cu sulițe și flamuri avînd drept emblemã vulturul cu crucea în plisc, semn cã alaiul venea de la Tîrgoviște și cã îl însoțea pe însuși domnul valah. Iar șirul lung de care ce veneau din urmã, toate încãrcate cu cufere umplute cu ducați, vãdea cã voievodul mergea la Edirne ca sã plãteascã tributul datorat cãtre Sultan.

Nu ducații cei noi, bãtuți la Sighișoara, nici drumurile primejdioase erau însã pricina pentru care alaiul era însoțit de mulțimea aceea de oșteni. Motivul era ascuns și pãzit strașnic într-una din trãsuri. Într-însa se afla tezaurul adevãrat, adicã cei doi feciori domnești, pe care Sultanul Murad îi ceruse chezãșie ca sã fie educați așa cum se cuvine unor urmași la tronul Valahiei. Fãrã îndoialã, era doar un pretext. Urmau vremuri tulburi, hunii și leșii se pregãteau de rãzboi cu Semiluna, încît Sultanul voia sã se încredințeze de loialitatea voievodului valah. Atunci cînd i-a deschis oștirii otomane drum spre Transilvania, de unde aceasta s-a întors cu prãzi fãrã de numãr, valahul probase cã-i este într-adevãr fidel. Dar un Sultan nu se putea bizui nicicînd pe un domn șiret, ba și creștin pe deasupra, cãci ar fi un gest cu totul necugetat din partea sa. Iscoadele lui nevãzute, rãspîndite în Europa cea pãgînã, aflaserã deja cã valahul fusese admis în Ordinul Dragonului, întemeiat de Papã și de acel cîine turbat, pe nume Sigismund, avînd drept unic țel lupta cu otomanii. Și cum paza bunã trece primejdia rea, Murad l-a somat pe valah sã-i lase ostatici pe cei doi feciori ai sãi la Edirne, convins cã voievodul aflase și el de pãțania vecinului din Serbia, ai cãrui fii plãtiserã pentru trãdarea tatãlui cu pierderea vederii, cãci Sultanul ordonase sã le fie strãpunși ochii cu fierul încins la amîndoi.

Domnitorul amînase la nesfîrșit sorocul stabilit pentru cãlãtoria la Edirne, dar acum nu îl mai putea amîna nici cu o zi. Trebuia sã se asigure pe mai departe de bunãvoința Înaltei Porți și de sprijin de la Sultan, de la același Murad care îl ajutase cînd s-a urcat pe tron. A purces deci la drum cu inima cernitã, însoțit de cei doi fii ai sãi, de Vlad și Radu. Cel mare avea treipsrezece ani și va deveni faimos sub numele de Vlad Țepeș. Cel mic, de doar nouã ani, se va afla și el pe tronul Valahiei, sub numele de Radu cel Frumos.

Era o zi însoritã de prier cînd valahii au ajuns în fața porților majestuoase ale cetãții. Zidurile fortificate, înalte și crenelate, care dãdeau mãsura mãreției otomane, strãluceau în soarele amiezii, iar dincolo de ele minaretul geamiei Sokkolu Mahomed pãrea atît de înalt cã era gata sã-l atingã pe însuși Alah, în veci proslãvitul. Prãvãliile negustorilor gemeau de oameni și de mãrfuri, ca într-o zi de sãrbãtoare, una dintre acele sãrbãtori fastuoase pe care Sultanul Murad obișnuia sã le ofere supușilor sãi, așa cum procedase cu trei ani în urmã, dupã ce l-a învins pe Mustafa, rivalul sãu. L-a adus de la Bursa la Edirne în lanțuri și l-a spînzurat ca pe un impostor netrebnic ce era.

De cum a pãtruns în cetate, alaiul a fost condus la palatul Preamãritului Sultan, unde a fost primit cu tot onorul cuvenit. Nu știm cît a durat întrevederea, neîndoios însã este cã în acea zi voievodul și-a asigurat tronul pentru urmãtorii ani. Pe lîngã tribut, Sultanul Murad i-a cerut principelui sã îi trimitã o mie de bãieți care sã primeascã instrucția militarã adecvatã și întreaga științã de carte spre a deveni buni ieniceri. Mai trebuiau doar sã deprindã învãțãtura lui Allah și obiceiurile otomane ca sã aibã parte de o viațã la care puțini tineri din lume puteau visa la vîrsta lor. Și, de ce nu, cei mai vrednici vor putea ca sã ajungã paji la Serai și sã se bucure de desfãtarea vieții de la curte. Vitejia, dar mai ales frumusețea bãieților valahi era binecunoscutã de Înalta Poartã, ar fi spus Murad, devenit deodatã bine dispus și binevoitor fațã de interlocutorul sãu

În tot acest rãstimp, cei doi bãieți, Radu și Vlad, s-au preumblat în voie prin curțile seraiului, au admirat tunurile uriașe, ale cãror țevi erau de o lungime nemaiîntîlnitã, muschetele și iataganele strãjerilor și pe spahii semeți care stãteau de pazã cãlare neclintiți, privind fix înainte de sub coifurile lor strãlucitoare, de parcã nimic nu s-ar fi petrecut în jurul lor. Vlad i-a reamintit fratelui mai mic cã toți nu sînt decît niște pãgîni, vrãjmași ai creștinãtãții, cã jefuiesc de unde și cum apucã, pîrjolind tot și omorînd femei și copii deopotrivã. Radu însã îi privea fermecat și nu pãrea de loc încredințat cã oștenii aceia minunați ar putea fi atît de fioroși. Abia cãtre searã, cînd o cãpetenie de spahii a venit și le-a spus cu glas domol cã tatãl lor plecase, dar cã ei vor trebui sã mai rãmînã o vreme la Edirne, Radu s-a speriat și a izbucnit în plîns.

A încetat sã plîngã însã cînd aga spahiilor le-a spus sã-l însoțeascã pentru cã are sã le arate hamamul, baia turceascã. Cei doi bãieți nu mai vãzuserã ceva atît de încîntãtor. Acasã, la Tîrgoviște, se îmbãiau într-un soi de hîrdãu mare de lemn. În hamam, îi așteptau bazine cu apa limpede ca de cleștar și multe încãperi cu aburi calzi înmiresmați, toate avînd pereții minunat smãlțuiți în cele mai suave culori. Vlad însã s-a încruntat, iar cînd i s-a zis sã-și lepede hainele de pe el, s-a împotrivit, spunînd cã un spahiu nu are acest drept, sã-l vadã pe el, un fiu de domnitor valah, dezbrãcat. Aga a zîmbit și i-a rãspuns cã atît timp cît va rãmîne la Edirne, ar fi bine sã se supunã ordinelor pe care le primește, altfel riscã sã fie pedepsit. Imperiul Otoman, i-a zis, a crescut și a ajuns faimos în lumea toatã prin disciplinã în primul rind. Disciplina înseamnã sã asculți și sã te supui, iar dacã nu, sã suporți urmãrile ce decurg de aici. Și, ca sã fie mai convingãtor, aga și-a scos tunica de pe el ca sã-i arate lui Vlad spatele gol pe care mai purta cicatricile de la gîrbaci de pe vremea cînd fusese și el doar simplu cadet. Încît, cei doi bãieți s-au dezbracat goi pușcã imediat și s-au îmbãiat. Aga i-a privit îndelung și a zîmbit. Constituția bãieților era complet diferitã, deși erau frați din același os domnesc: Vlad era bine fãcut, trupul lui îl prevestea încã de la vîrsta aceea pe voievodul viteaz ce urma sã devinã, în vreme ce Radu avea chipul rotofei și un corp care amintea mai curînd de sexul opus.

Dupã ce s-au îmbãiat, bãieților li s-au dat haine noi, turcești, și au fost conduși apoi spre garnizoana unde aveau sã locuiascã, sub supraveghere strictã, în urmãtorii ani.

 

Ce au învãțat Vlad și Radu la curtea otomanã, în cel dintîi an cît au stat acolo, a fost cu totul altceva decît ce învãțaserã acasã, de la profesorii lor greci. Au învãțat turca și persana și li s-a predat matematicile, logica și filosofia. Au învãțat sã mînuie cu mãiestrie spada, scutul și iataganul și au deprins tehnicile luptei corp la corp. Mai greu a fost cu Coranul. Ascultãtor din fire, Radu a învãțat versetele pe de rost, putînd sã le recite ca orice elev sîrguincios. Vlad, în schimb, a fost de la început recalcitrant, spunînd cã este creștin și nu va primi niciodatã învãțãturile unui profet mincinos cum a fost acel Mahomed. Îndrãzneala lui i-a lãsat muți de uimire pe toți. Pedeapsa nu s-a lãsat așteptatã. A trebuit sã își ridice poalele caftanului ca sã primeascã loviturile de bãț direct pe coapsele goale, ca un elev de de rînd, tocmai el, un prinț valah. Iar pentru jignirea adusã celui mai mare dintre profeți, numãrul de lovituri i-a fost dublat, regula fiind ca un bãiat nesilitor sã fie pedepsit cu șapte lovituri de bãț, numãrul versurilor din Al-Fatiha, prima suratã din Coran. Iar de va mai profera asemenea insulte defãimãtoare la adresa dreptei credințe în viitor, i s-a spus lui Vlad, va fi pedepsit mai aspru. Ceea ce, datã fiind încãpãțînarea lui, s-a și întîmplat.

În seara aceea, dupã ce a luat prima bãtaie, în vreme ce își privea vînãtãile de pe picioare, Vlad i-a jurat lui Radu cã se va rãzbuna crunt pe turci. Cînd va fi mare, a spus, de va prinde vreodatã vreun osmanlîu, va pune sã fie bãtut pînã leșinã, apoi îi va cresta venele și sîngele scurs ]l va aduna într-o cupã pe care o va sorbi chiar lîngã trupul pãgînului zbãtîndu-i-se în agonie la picioare.

 

În toamna aceluiași an, s-au petrecut cîteva fapte care aveau sã schimbe cursul istoriei în partea aceea tulbure a Europei. Trupele adunate de papã și puse sub comanda lui Ioan Huniadul au ocolit Balcanii, pe unde carele de luptã n-ar fi putut strãbate, și, înaintînd în lungul Dunãrii, au coborît cu repeziciune pe malul Helespontului spre Bosfor, plãnuind sã-i goneascã pentru totdeauna pe osmanlîi de pe continent. La Varna însã, cruciații au dat peste Murad cu o oștire de douã ori mai mare, care i-a mãcelãrit. Vladislav, regele ungur, a cãzut el însuși într-o capcanã întinsã de turci și a fost ucis. Capul i-a fost adus la Edirne, laolaltã cu cruciații scãpați cu viațã din mãcel și luați prizonieri. Printre ei, s-au aflat și cîțiva valahi pe care voievodul îi trimisese în luptã. Domnitorul jurase credințã nu doar sultanului, ci și Papei, contra pãgînilor, și n-a mai putut sã se dezicã de acel jurãmînt. Avea dreptate Murad cînd spunea cã Valahul e nesincer de felul lui și cã nu ar fi înțelept sã se încreadã în el.

A fost o sãrbãtoare impunãtoare la Edirne. Festivitãțile au ținut trei zile și trei nopți. S-au organizat întreceri de cãlãrie, trageri cu arcul, recitaluri de poezie, spectacole de dansuri și multe altele la fel, la care au luat parte bogați și sãraci deopotrivã, dar și oaspeți de seamã din imperiul tot. Capul lui Vladislav a fost expus mulțimii ca o dovadã a biruinței drept-credincioșilor din oastea lui Allah asupra creștinilor spurcați. Cea mai de seamã atracție însã a fost tragerea în țeapã a ostaticilor, aclamatã entuziast de cei prezenți. Sute de țepe au fost ridicate strãpungînd curul prizonierilor complet despuiați, care, sub propria lor greutate și zbãtîndu-se în dureri cumplite, fãceau ei înșiși ca țepele sã îi pãtrundã tot mai adînc, pînã cînd vîrfurile ajungeau sã rãzbatã pe gura lor. Moartea avea sã-i scape de supliciu abia dupã douã zile, cînd hoiturile le-au fost atîrnate pe zidurile cetãții, spre a afla Europa întreagã ce soartã îi va așteapta pe cei care vor ridica brațul împotriva Imperiului Otoman.

Vlad și Radu au trebuit sã asiste și ei la sãrbãtoarea aceea și atunci au vãzut ei pentru întîia oarã cum știau turcii sã-i pedepseascã pe vrãjmași. Au fost de fațã cînd prizonierii au fost torturați, aflîndu-și groaznicul sfîrșit. Le-au vãzut chipurile contorsionate de dureri sfîșietoare și au auzit țipetele lor neajutorate de disperare. Vlad nu avea sã uite niciodatã fețele compatrioților lui înmãrmurite de oroare. În mintea lui, și-a jurat sieși cã odatã și odatã se va rãzbuna cumplit. Așa va și face nu cu mulți ani mai tîrziu, cînd, atacat de otomani, avea sã tragã în țeapã pe toți turcii cãzuți prizonieri. Cronicile spun cã Vlad ar fi ridicat o adevãratã pãdure de țepe cu mii de turci înfipți în ele, pe care Sultanul vãzînd-o, s-ar fi retras în mare grabã și în chip rușinos la sud de Dunãre, cu ce mai rãmãsese din oastea lui, cuprins fiind de o groazã nemãsuratã.

 

Dupã ce, la Varna, Valahia s-a dovedit o țarã duplicitarã în comportamentul ei fațã de Înalta Poartã, viața celor doi frați la curtea otomanã a devenit tot mai asprã. Nu au mai putut pãrãsi garnizoana nicicum, fiind strict supravegheați. Pedepsele s-au înmulțit. Cînd vreunul din ei nu dãdea ascultare în mod neprecupețit, era bãtut și închis într-o carcerã întunecoasã unde era lãsat singur, în pielea goalã și flãmînd, cu pîine și apã doar. Radu, fiind mai supus, a avut parte de un tratament mai blînd. În schimb Vlad, care îi sfida pe toți și era rebel, a petrecut multe zile și nopți în carcera aceea friguroasã, primind doar o pãturã cu care sã se înveleascã, cãci, neavînd un pat, a trebuit sã doarmã pe podea.

Apoi, li s-a luat și “dreptul la latrinã”. Pînã atunci, aveau un separeu. Din ziua aceea însã, au trebuit sã meargã la latrina garnizoanei, la comun cu alți soldați. De cite ori își coborau șalvarii în vine, dîndu-și vînãtãile în vileag, aveau de îndurat priviri nesãțioase, vorbe obscene, atingeri lascive, din partea paznicilor aceia ai lor cu mãdularele mereu sculate și gata oricînd sã-i trateze pe creștini à la turque. Trebuiau sã fie cît se poate de prudenți, pentru cã știau bine ce înseamnã asta, îi surprinseserã cînd și-o trageau fãrã rușine pe la spate între ei.

Și cum îndeobște lucrurile merg din rãu în mai rãu, într-una din zile, în vreme ce muezinul chema la rugãciune, gãrzile l-au gãsi