New MMSA spank logo

Suferintele tînarului Ceausescu

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 28 Mar 2013


Avea doar zece ani cînd a încercat sã dea foc casei pãrintești. Plãnuise totul cu fratele mai mare, cu neica Marin. Ceilalți doi frați erau încã prea mici, iar cel de-al treilea abia era venit pe lume. Trãiau șapte suflete într-o aceeași casã! Era o casã? Nu chiar. Erau douã camere, în care stãteau înghesuiți cu toții, și un cerdac. Era un chin! Norocul lor a fost cã sora mai mare plecase de acasã. Croia tãlpi de pantofi într-un atelier din București. Devenise o cucoanã. Nu mai era țãrancã, avea o meserie de lux. Avea de lucru vara, dar și iarna, și nu o mai bãtea soarele sau ploaia în cap, ca atunci cînd muncea la cîmp.

E drept cã, pe vremea aceea, ai lui puteau fi considerați țãrani înstãriți. Aveau nouã hectare de pãmînt, și mai era livada de pruni de pe deal. Taicã-su fãcea țuicã și vin. Mai mult bea însã decît sã vîndã. Iar cînd se golea butoiul, lua drumul cîrciumii. De asta își pierduse funcția de primar la Scornicești, pentru cã nu fãcuse altceva decît sã umble ziua toatã beat prin sat. Iar cînd ajungea seara acasã, îi înjura și îi bãtea pe toți. Dãdea în ei cu ce-i cãdea la îndemînã – cu bãțul, cu vãtraiul, cu coada de hîrleț. Îi învinețea de tot, apoi, cînd obosea, se prãbușea pe pat și dormea dus pînã a doua zi.

Casa fusese clãditã cu treizeci de ani în urmã. Taicã-su ar fi putut sã-i mai adauge o odaie, pentru copii. Dar patima bãuturii îi tãiase orice avînt. În plus, era zgîrcit. Nici tabla de pe casã nu o vopsise. Cu tabla aceea a fost o nostimadã. În 1918, anul cînd Nicolae s-a nãscut, Oltenia era sub ocupație nemțeascã. Oripilați de condițiile de igienã din sat, nemții au meșterit closete din tablã în fiece gospodãrie. Doar cã, la scurt timp dupã aceea, au fost nevoiți sã se retragã. Așa cã țãranii au dãrîmat closetele și cu tabla și-au fãcut acoperișuri. Așa a procedat și tatãl lor. Dar, deși nemțeascã, tabla începuse deja sã rugineascã.

Nicolae s-a sfãtuit cu Marin de mai multe ori despre ce-ar fi de fãcut. Vorbeau în șoaptã pe drumul spre școalã, sã nu-i audã careva. Mergeau la școalã în “uniformã”, adicã într-o cãmeșoaie de in încinsã cu sfoarã la brîu. Aveau picioarele pline de vînãtãi de la bãtãi. Cînd era frig, vînãtãile nu li se vedeau pentru cã purtau izmene “cu tur”. De obicei, mergeau desculți. Iarna își fãceau singuri opinci din scoarțã de copac. Trebuiau sã facã ceva însã, ca sã se rãzbune pe tatãl lor. Și la atîta i-a dus mintea – sã dea foc casei ca sã îl oblige sã facã una mai mare, sã aibã cu toții unde locui. E drept cã în ziua cînd s-au hotãrît sã-și punã planul în aplicare, cei doi frați bãuserã niște țuicã. Doar un țoi. Sã prindã curaj.

Cum a aflat Andruțã, tatãl lor, de planul pus de ei la cale rãmîne de neexplicat. Nicolae era un elev retras și nu prea stãtea de vorbã cu ceilalți copii. Poate cã cel care le vînduse sticla cu gaz sã-i fi dat de gol. Sau vreun vecin. Cert e cã Andruțã a venit fuga acasã și, gãsind sticla ascunsã de bãieți, s-a înfuriat rãu, rãu de tot. Se înțelege cã, de astã datã, nu a mai luat vãtraiul, nici melesteul, ci s-a dus glonț la grajdul de vite și a înșfãcat un bici. A luat și o bucatã de frînghie, neluînd seamã la nevastã-sa, care tocmai mulgea vaca.

“Ce-ai în gînd sã faci cu estea, taicã?” l-a întrebat femeia impacientatã.

“Îmi trebuiesc”, i-a rãspuns sec Andruțã. Și s-a întors de unde plecase.

Vãzînd acestea, Marin, fratele mai mare, a rupt-o la sãnãtoasa prin grãdinã. Nicolae n-a fost la fel de iute de picior. L-a prins taicã-su imediat. L-a legat cu frînghia de mîini și l-a tîrît înapoi în bãtãturã. Acolo, a înnodat celãlalt capãt de frînghie de craca unui dud. Bãiatul nu mai avea scãpare. Tata Andruțã l-a dezbrãcat gol pușcã, a luat biciul și l-a altoit. Pe spate, pe cur, peste țurloaie. Toți vecinii l-au auzit cum urlã de durere sub ploaia loviturilor de bici. Și l-a lãsat așa gol, atîrnat de dud, toatã seara, sã-l piște țînțarii. Noroc de muica Lixandra, îngerul lor pãzitor. A venit dupã vreun ceas, cînd taicã-su deja adormise, și l-a eliberat.

Marin a revenit acasã dupã trei zile, cînd furia lui tãtînã-su se domolise. Pentru cã l-a lãsat singur, sã fie pedepsit cît pentru doi, Nicolae l-a blestemat. Blestemul acela avea sã-l ajungã abia dupã vreo șase decenii, cînd Marin a fost gãsit spînzurat la Viena, unde fusese trimis diplomat.

*

Terminase patru clase primare, avea unsprezece ani deja, cînd Nicolae a pãrãsit casa pãrinteascã. A plecat la București, sã scape de bãtãi. Un bãiat de țarã singur în ditamai metropolã – se simțea pierdut! Dar sora cea mare i-a gãsit de lucru. A intrat ucenic la atelierul de cizmãrie al domnului Sãndulescu, un atelier de lux din centrul capitalei. Deși era patron, domnul Sãndulescu voia ca țara sã fie condusã de cei care muncesc. Era un comunist. Clienții lui însã erau toți oameni bogați, evrei mai ales. La el se fãceau cei mai frumoși pantofi din București.

Meseria de cizmar nu se învațã însã prea lesne. Încît, cînd a greșit prima comandã pentru un client, Nicolae a fost chemat de patron la el în birou.

“Îți dau masã și casã sã faci treabã ca lumea. N-ai motiv sã greșești.” Așa i-a zis patronul. “Alege: ori pleci înapoi în sat, ori te supui regulilor din atelier.”

Sã iei bãtaie cu cureaua nu e chiar o catastrofã cînd ai unsprezece ani. Toți ucenicii luau. Așa cã Nicolae și-a dat pantalonii jos și a încasat cîteva zeci de curele la fundul gol. Și i-a mulțumit patronului cã nu l-a concediat.

Cei care l-au cunoscut pe Nicolae la vremea aceea spun cã era un bãiat zvelt, cu pãrul creț, isteț și cu priviri scînteietoare. Era, se zice, foarte ambițios. Nu e de mirare, deci, cã peste o sãptãmînã a intrat nechemat în biroul patronului, ale cãrui opinii politice erau cunoscute tuturor. I-a mãrturist ce bine i-a prins lui bãtaia aceea. Și i-a mai spus cã e normal ca cel care greșește sã plãteascã prețul cu vîrf și îndesat, adicã sã simtã pe propria piele cã a greșit.

“Eu, unul, știu cã am multe de învãțat ca sã fiu un bun cizmar”, i-a spus Nicolae, cu șiretenie tipic țãrãneascã în glas. “Vã rog, nu mã cruțați, domnule. Pedepsiți-mã de cîte ori am sã merit. Pedepsele îmi vor fi de folos.”

Acestea fiind zise, Nicolae a schimbat vorba, ca din întîmplare, abordînd un nou subiect ce pãrea mai fierbinte pentru el. A zis cã visul lui era nu doar sã ajungã un cizmar vestit. Nu, el voia deopotrivã sã fie de folos tinerilor muncitori, ca el. Oare știe domnul Sãndulescu cum ar putea sã-și vadã realizat acel ideal al sãu?

Sinceritatea lui Nicolae l-a cucerit pe patron. L-a mai privit odatã în ochi pe ucenic, apoi a scos dintr-un sertar de la birou un teanc de manifeste și broșuri și i l-a dat.

“Noi, comuniștii, sîntem în ilegalitate”, i-a spus. “Statul nostru e tînãr, este slab. Opozanții sînt hãituiți. Sîntem nevoiți sã acționãm clandestin. Pe bulevarde se plimbã doar bogații. Sãracii locuiesc mizerabil, la periferii. Avem parte doar de politicieni aroganți. Îi poți vedea oriunde – în restaurante, în cafenele, în cofetãrii... Învãțãtura noastrã trebuie sã ajungã deci la cei nevoiași”, i-a spus domnul Sãndulescu.

Așa a început Nicolae sã distribuie tipãrituri subversive. Cînd dãdea greș ca cizmar, proaspãtul ucenic lua bãtaie la fundul gol. Pentru manifestele distribuite primea bani. O bãtaie se uitã repede, banii însã, i-au fost de folos.

*

Pentru cã împãrțea manifeste, Nicolae a fost arestat de poliție de cîteva ori, ba chiar a fost catalogat drept un “agitator periculos”. Tovarãșii lui însã, l-au considerat un simplu simpatizant, un comunist marginal. Fusese plãtit ca sã împartã ziare și broșuri la muncitori și atît. Abia dupã cinci ani de cînd venise la București s-a remarcat. S-a întîmplat în timpul grevelor muncitorilor feroviari. Procesul a fost mutat în provincie, la Craiova, într-un loc mai discret. Lui Nicolae i s-a plãtit drumul ca sã asiste la proces și sã facã scandal în salã. A fost arestat imediat și anchetat. L-au bãtut cu bastoanele de cauciuc. N-au mai ținut seama cã avea doar șaisprezece ani. Rebeliunea trebuia stîrpitã din fașã, așa cã au vrut sã-i scoatã gãrgãunii din cap. I-au înmuiat spinarea o noapte întreagã, în trei, patru reprize. Dimineața, îl dureau toate ciolanele. Dar l-au eliberat.

Atunci, la procesul acela, l-a vãzut el pentru prima oarã pe “Bãtrînul”, pe tovarãșul Gheorghiu-Dej, șeful sindicatelor din CFR, cel care avea sã devinã mentorul și protectorul sãu.

Un an mai tîrziu însã, n-a mai scãpat la fel de ușor. Era în 1937 și avea șaptesprezece ani. A fost prins și trimis înapoi la Scornicești, satul natal. A mers pe jos, sub escorta poliției, din post în post, mînat cu cravașa și bulanul de cauciuc. Oriunde înnopta, mai încasa o bãtaie, ca sã-i vinã mintea la cap. L-au predat lui tatînã-su Andruțã cu proces verbal, cu condiția sã nu îl mai lase sã plece de acasã. Era plin de vînãtãi și avea rãni sîngerînde pe corp.

Era prima oarã cînd în satul lui s-a întîmplat așa ceva. Fiul lui Andruțã, tocmai el, sã fie adus de jandarmi legat acasã, ca ultimul borfaș! Era o rușine, o patã pe obrazul tuturor. De data asta, nu a mai trebuit sã fie legat de dud. Și-a primit pedeapsa stînd în picioare, în pielea goalã, în cerdac.

“Așa, vrei comunism, nu? Na comunsim!”, i-a zis taicã-su. Și l-a pocnit cu biciul peste cur. “Vrei manifeste, nu?” Și i-a tras. “Greve? Na greve!” Jap! “Sindicat? Na sindicat!” Jap! “Vrei mai multe drepturi pentru muncitori? Na drepturi!” Jap! Jap! Și l-a biciuit întruna așa. Pe spate, pe cur, pe picioare, peste tot erau urme de bici.

În noaptea aceea, Nicolae a fugit de acasã. S-a ascuns în pãdurea Leonea și a rãmas acolo neștiut. L-a adus foamea înapoi însã, o sãptãmînã mai tîrziu. Era plin de noroi cînd a ajuns acasã, iar hainele pe el erau zdrențe. N-a spus nici un cuvînt. S-a dezbrãcat gol pușcã, a mers la fîntînã și s-a spãlat. Apoi s-a dus, așa gol, la taicã-su și i-a zis:

“Bate-mã, jupoaie-mã, fã-mi ce vrei. Dar sã știi cã eu la convingerile mele tot nu renunț.”

Tata Andruțã l-a privit îndelung. Nu arãta de loc rãu bãiatul. Era un adolescent cu trup atrãgãtor. Avea pielea finã, iar pe piept, cîțiva cîrlionți de pãr. Și pãrea bine dotat. Ce se va alege de el oare? Sã-l mai biciuiascã o datã? La ce bun?

Așa încît, a doua zi s-a dus cu doi boi la iarmaroc și i-a vîndut. El, care era un zgîrcit! S-a întors acasã, l-a chemat pe Nicolae, i-a dat banii și i-a zis:

“Ia-i și piei din ochii mei. Du-te încotro vezi cu ochii, Paștele mã-tii de golan! Dacã ai sã ajungi la închisoare, eu, unul, n-am sã vin sã te vãd.”

*

Profeția lui taicã-su avea sã se îndeplineascã. Un an mai tîrziu, în 1936, Nicolae a fost arestat din nou. Avea optsprezece ani și s-au gãsit broșuri cu conținut bolșevic la el. Au fost arestați, în ziua aceea, mai mulți agitatori comuniști care acționau la comenzile primite din Rãsãrit. Nicolae ar fi putut sã scape mai ușor, era doar o verigã neînsemnatã în complot. Dar a avut o atitudine necuviincioasã la proces. A fost impertinent și a fãcut scandal. Din acest motiv a primit cea mai grea pedeapsã: doi ani și șase luni. “E un copil de o maturitate surprinzãtoare. E scund, slab, cu ochii mici și vioi, ca douã boabe de piper. A vorbit limpede, puțin prea încãpãțînat la proces”, s-a scris atunci în presã despre el.

Deținutul Ceaușescu Nicolae, cu numãrul 32178, a fost încarcerat la Doftana. Coleg de celulã i-a fost un maistru electrician, pe nume Osman. Despre Doftana din vremea aceea se spunea cã era “o universitate pentru comuniști”, pentru cã cei mai mulți acolo erau închiși. Schimbau între ei știri ori de cîte ori se întîlneau, plãnuiau acțiuni viitoare și își perfecționau continuu nivelul politic spre a deveni conspiratori eficienți sau buni propagandiști. Un deceniu mai tîrziu însã, din universitate comunistã, Doftana avea sã devinã un mormînt temut pentru anti-comuniști.

De la Osman a aflat Nicolae ce înseamna un “rotisor”, o “nicovalã” sau “pasul pe loc”, adicã pedepsele la care erau supuși deținuții politici, pedepse pe care comuniștii aveau sã le perfecționeze la rîndul lor cînd vor lua țara în stãpînire. Ca sã “batã nicovala”, gardienii smulgeau hainele de pe deținut, apoi îl așezau cu fața în jos, cu brațele și picioarele rãsfirate în cruce. Îl imobilizau așezîndu-se pe el, apoi îi legau picioarele la gambe, îndoindu-i-le din genunchi, ca sã fie cu tãlpile în sus. Loviturile erau aplicate cu coada de mãturã, la tãlpi, pe picioare și pe coapse. Urma “pasul pe loc”. Deținutul era pus cu fața la perete, avînd o cîrpã udã sub tãlpi. Trebuia sã fugã stînd pe loc. De cum încetinea ritmul, primea pe spate lovituri cu vîna de bou. La sfîrșitul “programului” – care putea sã dureze între douã și trei ceasuri –, de obicei, de durere și fricã, deținutul leșina.

“Rotisorul” – sau ''morișca“, cum i se mai spunea – era ceva și mai cumplit. Deținutul era așezat gol pușcã în poziția ghemuit, și i se legau mîinile de glezne. Apoi, pe sub subsuori i se introducea un ciomag între piept și brațe. Ciomagul era sprijinit pe douã scaune înalte, formînd axul de rotație. Și așa, legat burduf, condamnatul era învîrtit ca puii în rotisor, încît, pe rînd, o datã tãlpile, o datã fesele ajungeau sus, în poziția de lovire. Doi gardieni îl loveau. Pe fese, unul loveau cu cravașa sau cu vîna de bou. La tãlpi lovea celãlalt, cu bãțul ori cu un ciomag. Uneori erau aduși cîte trei deținuți deodatã, încît, în vreme ce unul era”fript pe rotisor“, ceilalți doi puteau sã priveascã îngroziți la ceea ce urma sã li se întîmple și lor curînd.

Nicolae nu a avut de suferit niciuna din pedepsele despre care Osman i-a vorbit. Dar de bãtaie, la Doftana, tot n-a scãpat. S-a întîmplat dupã ce Osman, tovarãșul de celulã, s-a îm