New MMSA spank logo

Misionarul

by Alex din iasi

Copyright on this story text belongs at all times to the original author only, whether stated explicitly in the text or not. The original date of posting to the MMSA was: 08 Jul 2013


Avertisment: Multe dintre credințele și riturile popoarelor așa-zis primitive s-au păstrat și azi. Popoarele acestea nu au fost descoperite, ele au existat. Lumea în care trăim consideră însă unele dintre obiceiurile lor ca fiind de neacceptat. Drept urmare, cei care ar putea califica astfel de practici drept abuz asupra unor copii sunt rugați să nu citească această povestire.

 

Misionarul

“Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum...”

“... sanctificeetur noomen tuuum...”, repetă asistența în mod mecanic, tărăgănat.

Plouă torențial. Creștetul înalt al muntelui e ascuns în nori, nori cenușii, apăsători, iar aburii calzi, ce ies din pămînt, urcă la cer și se unesc cu ei. Șuvoaiele de apă căzute de sus fecundează totul în jur – solul, pădurea, culturile. Rostită de misionar și repetată de zeci de guri, rugăciunea răzbate spre înălțimi, însoțită de ropotul ploii.

“...Panem nostrum cotidianum da nobis hodie...”

Nu văzuseră pîine niciunul în viața lor. Mîncau cartofi. Cartofi dulci, nuci de cocos, rădăcini, diverse buruieni, și păsările pe care le vînau. Pîinea însă, nu știau ce e.

“...et ne nos inducas in tentationem...”

Cine să se lase dus în ispită? Există rînduieli de demult, transmise din generație în generație, reguli din străbuni pe care toți le respectă. Regulile nu pot fi încălcate. Oricine ar încerca să o facă, ar fi pedepsit.

“...sed libera nos a malo. Amen.”

“Amen”, repetă zecile de bărbați tuciurii, cu trupuri goale și fețele vopsite, cu nările străpunse de bețe și podoabe din pene colorate pe cap. “Dumnezeul tău să te aibă în pază, padre”, își spun în sinea lor.

Trupul misionarului se prăbușește la pămînt. Un ultim spasm, și sufletul se desparte de trup. Padre nu e nemuritor. Va reînvia cîndva, oare, cum pretinde credința lui? Deocamdată zace în țărînă, iar cei din jur îl privesc în tăcere. Săgeata îl nimerise drept în inimă. A fost o săgeată otrăvită, fără îndoială, căci padre a murit pe loc.

 

Padre, pe numele lui adevărat Aeneas Fermino de Santo Ximeneo, debarcase pe insulă cu doi ani în urmă, împreună cu alți misionari. S-au răspîndit care încotro. Fra Fermino a urmat cursul rîului către izvoare, apoi s-a aventurat prin păduri neumblate în căutarea unor băștinași. Așa a ajuns pe muntele acela singuratic, unde și-a construit adăpost, la cîteva sute de metri de colibele locuite de bărbații unui trib. A trebuit să treacă un timp pînă cînd a înțeles că multe lucruri sunt la băștinași exact pe dos față de lumea în care trăise pînă atunci. Serviciile religioase erau publice la el acasă, pe cînd ritualurile băștinașilor se săvîrșesc pe ascuns, în mare taină. Iar lucrurile intime, care acasă se petrec în familie, între patru pereți, la ei se fac în văzul tuturor. Oricine știe totul despre ceilalți. Seară de seară, bărbații se adună și fiecare mărturisește ce a făcut el bine sau rău peste zi. Ceilalți îl ascultă tăcuți și îl judecă după datinile lor. Cînd socotesc că cineva a încălcat legea, îl pedepsesc pe loc. Nimic nu e lăsat pentru Judecata de Apoi.

Doi stîlpi groși de care e sprijinit un altul orizontal tronează la intrarea în sat, ca o poartă a căinței. De ea e atîrnat vinovatul cu încheieturile mîinilor legate de parul de sus, spre a fi biciuit cu crengi de palmier. Crengile au frunze cu peri urticanți, provin dintr-o specie de palmieri care produc urzicături. În timp ce unii îl lovesc, ceilalți rostesc invocații și îi conjură pe zei să primească drept ofrandă suferința semenului lor, ca plată pentru ce a greșit. Îl bat pînă ce sîngerează, ca să își ispășească vina, apoi îl lasă atîrnat, legat de mîini, noaptea întreagă, fără să poată să se scarpine pe spatele chinuit de mîncărimi. Din cînd în cînd, aruncă o găleată de apă pe trupul lui. Cînd un băștinaș aruncă o găleată de apă în capul cineva, înseamnă că e supărat pe el.

Fra Fermino aflase despre toate aceste obiceiuri ale băștinașilor de la vraci. Nu a putut asista la ceremoniile lor, la care nici un străin nu a fost vreodată admis. Asta îi spusese abatele înainte de a-i da binecuvîntare pentru misiunea lui, că dacă vrea să și-i apropie pe băștinași, trebuie ca vraciul tribului să fie de partea lui. Iar Fra Fermino a dat ascultare superiorului său. Prost a făcut.

 

Indigenii își spun tőrő, adică bărbați. Nu se consideră oameni. Oamenii s-au ivit pe pămînt mai tîrziu. Mai întîi au apărut soarele, muntele, plantele cu semințe, păsările, animalele de tot felul, și la urmă de tot a fost creat omul. Băștinașii etoro însă, au fost aici cu mult înainte ca soarele să urce pe cer. De aceea au pielea atît de neagră, pentru că atunci cînd a apărut neamul lor, pămîntul era cufundat în beznă. Ei au fost stăpînii de drept ai muntelui de pe insulă, ei și zeii lor.

“Arată-ni-l, padre, pe Dumnezeul tău”, îi cereau misionarului. “Unde e? Vrem să-l vedem! Zeul muntelui e chiar stînca de pe creasta lui, zeul șerpilor e șarpele cel mai mare dintre toți care se tîrăsc pe pămînt, zeul vulturilor e vulturul care zboară cel mai sus, dar Dumnezeul tău, unde stă ascuns? De cîte ori te-am întrebat, ne-ai arătat o carte. Cum asta? Cum poate fi Dumnezeu o carte? Cum poate fi și tată, și fiu, și duh deodată? Fiii noștri sunt fii, sunt născuți din sperma noastră, și vor fi tați abia cînd vor avea spermă destulă în ei. Cum de are Dumnezeu atîta spermă în el ca să fie tată, de vreme ce e doar fiu? Are penisul atît de mare? Iar tu, tu de ce ți-l ascunzi sub sutană? De ce ne ceri să ne acoperim și noi goliciunea? Străbunii noștri au umblat dintotdeauna goi, de ce ne-am feri bărbăția noastră de propriile priviri? Ea e chiar trufia noastră și nu posedăm nimic mai de preț, doar pe ea. Nu avem nimic de ascuns, împărțim totul între noi – hrana, adăpostul, pădurea, femeile – întreaga noastră avere e a tuturor. De ce ne tot repeți întruna că trebuie să ne iubim aproapele? Oare nu știi că noi ne-am iubit unul pe altul dintotdeauna?”

Au fost multe întrebările la care misionarul nu a putut da răspuns. “Crede și nu cerceta”, spusese Domnul. Dar indigenii etoro nu pot crede zeul unui străin pe cuvînt.

 

Oriunde au ajuns, misionarii au înființat școli. Fra Fermino a făcut la fel. Veneau mulți băieți la școala lui, iar el le citea dintr-o carte doldora de povești. Erau povești cu eroi care merg pe apă, lovesc cu toiagul în piatră să facă să țîșnească apă din ea, pentru ca apoi să fie prinși cu toții și duși în sclavie, unde au stat închiși între zidurile unei cetăți vrăjmașe. Erau povești frumoase, cu regi și diverși indivizi care ghiceau viitorul și făceau teribile profeții.

Dar misionarii au adus cu ei nu doar evanghelia, ci și instrumente de pedeapsă nemaivăzute pe insulă pînă atunci. Le știau bine din vremea pe cînd fuseseră novici, pentru că era de datoria oricărui călugăr să raporteze unui superior greșelile pe care le observa la ceilalți, adică lenevia, ațipitul în timpul slujbei, cuvinte cîntate pe dos în biserică, orice uitare și altele asemenea lor. Cu instrumentele acelea, folosite odinioară pe spatele lor dezgolit expus vederii, misionarii au purces să predice disciplina în școli.

Kibi, un elev de unsprezece ani, a fost cel dintîi băiat din trib pedepsit. Așa a aflat el că la școala nu trebuie să vorbească neîntrebat. A fost bătut la palme cu cravașa. A primit zece lovituri, numărul divin înscris în chiar corpul uman – a zis misionarul –, deoarece un om are zece degete la mîini ca să îndeplinească lucrarea Domnului și alte zece la picioare, ca să stea drept în fața lui. Ca să nu mai amintim că zece e chiar numărul poruncilor lui Dumnezeu. L-au usturat palmele cumplit în ziua aceea pe băiat.

Pyande, mai vîrstnic cu un an, a fost bătut mai rău, cu biciușca. Susținuse că nimeni nu putea să călătorească prin ceruri într-un car de foc și că zeul fulgerelor locuia în nori, nu într-o grotă. Prin urmare, ce stă scris în cartea misionarului ar fi un neadevăr. Auzind acestea, padre l-a biciuit pe Pyande pe coapsele goale. Nu l-a bătut la fund, pentru că la școală, a spus Fra Fermino, băieții nu pot veni în pielea goală, așa cum umblă fără nicio rușine prin sat ori păduri. Trebuiau să poarte “uniforme”, adică niște frunze mari de palmier prinse cu sfoară la brîu, să își acopere organele genitale și fesele totodată.

Ezy, pentru că nu a învățat adunarea și scăderea, a fost bătut cu varga de ratan la tălpi. De fapt, Ezy o mai luase cînd și cînd cu bățul, pe spate și pe omoplați, dar să fie lovit la tălpi a fost o experiență neașteptat de dureroasă pentru un băiat de treisprezece ani ca el. Cel mai rău a fost că, din pricina bătăii, nu a putut să meargă în zilele următoare, ci a trebuit să stea acasă, fără să se mai poată acupla în pădure cu partenerul lui.

 

Vraciul tribului a vrut cu tot dinadinsul să cîștige încrederea misionarului încă din prima zi, urmărind să-l spioneze pe străin ca să afle ce e în capul lui. Vraciul avea o vîrstă respectabilă și văzuse multe la viața sa. Ocupația lui este să vindece lumea și să facă minuni. Cînd un vraci nu mai poate să vindece, este alungat, și unul din ucenicii lui mai tineri vine să îi ia locul. Fra Fermino i-a citit și vraciului din cartea sa. “E o carte de vrăjitorie, fără îndoială”, și-a spus vraciul în sinea lui. Orbi care își recapătă vederea, leproși vindecați, muți care își recapătă vorbirea în mod miraculos, furtuni care se stîrnesc din senin, fără să facă stricăciuni – asemenea minuni l-au fascinat la culme pe vraci. Pentru el, misionarul nu era decît un vrăjitor abil, un posibil rival. Totuși, i-a destăinuit lui Fra Fermino cîteva din tainele plantelor pe care le folosea în meșteșugul lui, să le aplice și el la școală, ca alifii, după ce îi pedepsea pe băieți. Sau poate că a făcut-o doar ca să îi cîștige simpatia. Oare cîte alte vrăjitorii nu vor mai fi fiind în cartea aceea? s-a întrebat vraciul. Cum ar putea să facă și el rost de una la fel? Cu siguranță că nu se găsea nicăieri de cumpărat. Îi trebuia, prin urmare, un prilej favorabil ca să pună mîna pe cartea aceea – așa că avea de așteptat.

 

Cînd vraciul i l-a trimis misionarului pe Awel, cel mai chipeș ucenic al său, sub pretext să-l ajute la treburile gospodărești, nu a avut în minte decît un scop: să-l observe pe străin cît mai îndeaproape. Adevărul e că și misionarii la rîndul lor i-au studiat atent pe băștinași și au adoptat în practicile lor creștine unele ingrediente locale; pe rogojinile cu care misionarul împodobise biserica lui improvizată, de pildă, infantele Christ era reprezentat ca un copil cu pielea tuciurie, iar fructul interzis nu era măr, ci fructul pasiunii. Așa că misionarul s-a arătat extrem de interesat cînd Awel, fiind întrebat, i-a spus de ce poartă el pene roșii pe cap și i-a destăinuit cîteva dintre secretele stadiilor de inițiere prin care un băiat din trib trebuia să treacă. Misionarul avea să descopere astfel alte obiceiuri locale, cu totul stranii și uimitoare pentru el.

 

Asta i-a spus Awel misionarului: sperma este esența vieții, e cea care dă puteri, așa cred ei, cei din tribul etoro. Cînd un băiat împlinește zece ani, devine manisa și e luat de lîngă mama sa, ca să stea cu bărbații din trib. Femeile locuiesc în colibe la marginea satului și sunt un bun al tuturor. Sunt puține zilele din an cînd unui tőrő i se îngăduie să se împreuneze cu o femeie, cu oricare dintre femeile din trib. Singurele relații trupești neîngrădite sunt cele dintre bărbați, căci bărbații pot schimba sperma între ei. Sperma nu trebuie risipită, altminteri trupul și mintea bărbatului slăbesc. De aceea, întrucît femeia reține sperma în trupul ei, ea trebuie doar însămînțată și lăsată să nască apoi în tihnă. Dacă nu rămîne gravidă, e alungată din trib.

Un manisa la zece însă, trebuie să prindă puteri, să capete spermă, căci la vîrsta lui nu are. Tradiția cere ca mai întîi să fie purificat. Cu prilejul ritului de purificare, bărbații din trib se tîrîie în genunchi, intonînd cîntece pentru zei, pînă într-un loc doar de ei știut. Acolo, băiatul e spălat din cap în picioare, apoi îl fac să vomite, să lepede toată poluarea adunată în el cît a stat lîngă mama lui. Ceremonia e greu de îndurat, căci băiatul va afla pe propria piele, prima oară în viața sa, cîtă durere are un tőrő de suportat în viață ca să se mențină pur. Îi este străpunsă limba cu săgeți, să sîngereze, căci sîngele îi este încă contaminat de mama sa. I se străpung buzele și nările. Apoi bărbații se așază în cerc și se masturbează. Cu sperma adunată, îl ung pe băiat pe față și corp. Sperma îi va pătrunde în pielea și, odată cu ea, se transmite și ceva din înțelepciunea celui care a ejaculat-o. În timp ce îl ung, unii cîntă din nama, fluierele falice și sfinte, alții dansează în ritm sacadat. Mestecă toți miez de areca și beau kava-kava, în care pun cenușă de oase, să fie tare băutura, să-i ducă mai iute în extaz. Cuprinși de exaltare, fiecare ia cîte un mănunchi de nuiele și se fugăresc unul pe altul, lovindu-se peste picioare și coapse pînă obosesc, ca să alunge răul din ei, căci durerea asta face, alungă ce-i rău din trup. Durerea purifică. Durerea produce însă și voluptate, căci plăcerea pe care o resimt cînd sunt loviți e mai mare decît atunci cînd trag fumul dintr-o țigară răsucită din frunze de arbore de plută, ca să viseze frumos.

Odată ritualul îndeplinit, băiatului i se dau pene negre de corb să le poarte drept însemn al purificării lui. Bărbații se retrag doi cîte doi în desișul pădurii, ținîndu-se unul cu celălalt de mînă, ca doi îndrăgostiți nerăbdători să se acupleze. Manisa este încredințat unui tőrő tânăr din trib recent inițiat, care devine partenerul său. La vîrsta lui, băiatul trebuie să înghită sperma pe gură, să sugă 'lapte de bărbat'. Trebuie să aibă grijă totuși, să nu sugă prea mult, căci prea multă spermă l-ar face să crească nemăsurat, să fie prea în